Jaqueline Cristian – Camila Osorio: 4-6, 6-2, 6-3;

Există o categorie de jucătoare pentru care, prin circuitul WTA, ar trebui să existe indicatoare rutiere de avertizare. De la 500 de metri depărtare, două luni distanță sau cu trei tururi înainte să primești martor în bord cu un buldozer roșu, iar frâna – în mod automat – să intre în funcțiune ca să îți domolească înaintarea. Pentru că altfel riști să te izbești indiferent de clasament, calitate a dreadurilor făcute înainte de meci la coafor sau CV anunțat înainte de începutul meciului.

Jaqueline este o astfel de jucătoare, iar statutul ăsta în sine mi se pare incredibil de sexy. Nimeni nu e în siguranță când îi vede acreditarea la recepție după ce a coborât din avion. E ca și cum ai merge prin pădure și ai vedea sub un copac o carte cu titlul „Wrestling pentru urși începători” și urme de gheare pe un gard: e clar că în zonă nu mai sunt pârși și bursuci, ci animale care te-ar putea felia în timp ce își caută ingredientele pentru conservele de iarnă.

Jaqueline și Camila nu se mai întâlniseră niciodată până azi, dar au multe în comun. Amândouă joacă tare și apăsat, iar în 2024 au prins în greblă câteva crengi zdravene ale circuitului. Camila Osorio are avantajul de a fi câștigat deja două titluri WTA, amândouă acasă, în Bogota, și în grădinița de la juniori a primit coroniță chiar la US Open.

Dincoace, Jaq e ca unchiul ăla care prin anii 2000 era plecat în Italia și venea în fiecare vară cu câte o Alfa Romeo nouă, de nu știai niciodată ce e cu omul, dar erai de fiecare dată impresionat. Cam tot pe modelul ăsta funcționează și felul în care Jaq își organizează victoriile în circuit.

Ce nu îi iese lui Jaqueline de obicei s-a văzut în setul 1. Fără serviciu, Jaq dă din picioare în afară bărcii, încercând să salveze bagajele. După ce a avut o minge de break în al treilea game, Jaq și-a pierdut serviciul și apoi și-a consolidat chinuiala la care – mai mult sau mai puțin – s-a condamnat singură. Singura parte bună a setului a fost aceea că, pierdut fiind, s-a încheiat în genul acela de notă dătătoare de speranță care te face să crezi că, deși furtuna îți desprinde pereții casei, măcar primești ocazia de a scăpa de tapetul sinistru ales de soacră-ta.

Jaqueline a ridicat apoi zidul și, cu o proaspătă și revigorată capacitate de a ținti merele din copac, a început pe la mijloc de set să are pe locul în care Osorio spera să pună parchet și covoare. De la 2-2 în setul secund, Jaq a închis scorul și a decolat spre decisiv, acolo unde s-a întâmplat fix ce te aștepți să se întâmple când pe teren sunt două entități care își doresc victoria, dar combatantele nu sunt Oțelul Galați și o Dacie 1300 care are doar frâne pe tamburi și o remorcă plină de nisip în loc de motor.

Cu excepția unui singur game din decisiv, nimeni nu și-a făcut serviciul, iar asta ar fi ceva ce am cataloga drept complet ridicol dacă ACEL singur game nu ar fi fost cel de 5-3, luat de Jaq. Adică fix ce îți trebuie, că drumul spre turul doi nu presupune și chestionar al asistentului social care să te întrebe dacă ai protejat darul dumnezeiesc al game-ului de serviciu. E doar o chestiune cinică, legată de scorul final de pe tabelă.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Beijing, Shanghai și Wuhan îți sunt oferite de 2Performant.

Novak Djokovic – Flavio Cobolli: 6-1, 6-2;

Ar fi stupid din partea noastră să credem că Nole ia astfel de meciuri în derâdere. Ba dimpotrivă. E multă presiune pe umerii lui. Ca de exemplu, trebuie să își bată capul cu ideea de a ajunge la timp la meciuri, mai ales că el probabil nu crede în ceasurile digitale și în timpul măsurat cu instrumentele moderne, occidentale.

Să stai cu ochii pe Soare și să îi măsori poziția în funcție de nori, ignorând ceea ce ești sigur că sunt chemtrails trebuie să fie treabă grea. Semnificativ mai grea decât un meci cu Flavio Cobolli.

Meciul a fost unul superb, genul de experiență pe care ți-o dorești atunci când îți înființezi o firmă: fără pierdere de timp, totul transmis clar și rezultatul pe care îl așteptai din momentul în care ai început procesul. Cobolli nu a avut nici măcar o minge de meci și, pe serviciul lui Nole, maximum de luptă pusă în teren a fost să aibă în trei rânduri 15-0.

Că Nole se află în situația de a juca după finalizarea turneelor majore din an ne arată de fapt cât de puternică a ajuns instituția contractului în lumea civilizată. Îmi amintesc niște vremuri în care era dezbătută pentru Federer ideea de a mai juca doar pe la Grand Slam-uri, așa încât să își menajeze picioarele în care tendoanele păreau să îi fie făcute din staniol de la ciocolata Milka.

Fed s-a retras înainte ca cineva să îi spună că treaba asta nu e posibilă din motive comerciale, dar îmi e destul de clar că Nole ar fi utilizat-o dacă putea.

Dar nu poți, așa că joci până cam în perioada în care se fac înscrierile pe lista lui Moș Crăciun. Și joci turnee tari, la care vin unii puși pe făcut bani, puncte și trofee de care greii nu mai au loc în debara. Nu e cazul lui Cobolli, care are scuza vârstei de 22 de ani și o carieră în care abia acum învață să bage ața-n ac, dar ideea rămâne: chiar și Nole fiind, viața nu te menajează.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.