Barosinner

---

Noi ne jucăm cu cuvintele în cronicile astea și utilizăm ceva mai puțin tehnica analizei cifrelor, pe care publicațiile de profil ar trebui să o execute ca să ne explice ce-i adevăr și ce-i minciună în ce vedem pe teren. Și este evident că treaba noastră e ceva mai ușoară decât a lor, chit că nu-i neapărat facil să faci curățenie în cămara cu metafore la 4 dimineață vreme de două săptămâni consecutive. Dar după sfertul dintre Sinner și Medvedev, vă asigur că am preferat s-o dăm în literatură decât să analizăm statisticile unui meci al cărui compas a părut complet stricat, arătând nordul în direcții diametral opuse în fiecare set în parte.

Așa cum am mai spus-o de fiecare dată când au căzut față-n față în dressing, umerașele Sinner și Medvedev se potrivesc la prima vedere mai degrabă prinse de sfori la Țăndărică decât în bătălii epice cu mingi bolborosite prin turneele care decid soarta lumii. Cu toate astea, anul 2024 ne-a demonstrat că atunci când băieții ăștia se încurcă unul de altul pe tablouri, e cazul să scoatem paharele de musafiri. Finala de la Australian Open va rămâne un moment definitoriu prin structura ei, pentru că Dănilă a pierdut meciul ăla după ce-a avut relaxat 2-0 la seturi și a părut că a uitat că la Slam-uri se joacă 3 din 5. Și-a luat apoi revanșa la Wimbledon, în sferturi, tot după cinci seturi care ne-au lipit pe canapele pentru a urmări masterclass-ul de lovituri fizic inexplicabile, cu traiectorii și direcții cărora astrofizicienii și biologii se chinuie să le înțeleagă sursa de energie.

Azi, în sferturile de la US Open, meciul dintre Ionuț și Daniil a părut o casă la roșu prin geamurile căreia bat urlând toate vânturile toamnei. Primele trei seturi au fost atât de diferite ca infrastructură, încât tenisul jucat de  cei doi a părut un sport diferit, în care adversarul a uitat pe rând să se prezinte la ora stabilită pentru meci. Medvedev s-a clătinat din toate puținele încheieturi solide pe care le deține, iar break-urile lui Jannik s-au întâmplat natural în condițiile în care rusul a avut probleme să nimerească terenul.

Nu vom ști niciodată ce mecanisme cerebrale și fizice pot să ducă la răsturnări ridicole ale unei partide care pare cert direcționată într-un sens inevitabil. Însă de la prima minge a setului al doilea, rolurile s-au inversat, iar toată construcția arhitecturală de până atunci a fost așezată cu moțul în jos. Medvedev a părut cheia schimbării, pentru că forehand-urile lui au adunat puncte cu roaba, în timp ce Sinner s-a limitat la încercarea de a negocia cu fiorii reci care-i încercau coloana. Italianul a fost la un pas de a fi înfipt într-un bagel în acest set secund, dar și-a salvat onoarea tacit, în ultimul game pe propriul serviciu, cu liniștea unui om care în ultima perioadă a avut de rezolvat, totuși, și probleme mai nasoale decât un amărât de set pierdut într-un sfert de Slam.

Apoi, din nou, tenisul cu racheta fără racordaj s-a întors în viața și opera lui Medvedev. Brusc, fără ca momentul să fie anunțat de ceva anume. Ca o găleată de apă scoasă din fântână, dar care cade-n hău fix când buzele crăpate ating marginea cuvei. Inerția, forță fizică care stă la baza dinamicii, a fost inexistentă aici. Iar dacă jocul lui Sinner a crescut gradual spre finalul meciului, punctul ăsta de cotitură a reprezentat și reperul dinspre care mintea lui Medvedev a început să patineze, indicator universal de tradiție al înfrângerii pentru jucătorul rus.

Deși setul al patrulea ar putea părea cel mai echilibrat al meciului, Sinner s-a așezat confortabil cu cotul pe propriul taler al balanței partidei și a variat prezența pe fundul terenului cu atacuri la fileu, o stare de agregare pe care, altfel, am observat-o rar în palmaresul italianului. Daniil n-a putut să se zbată decât de-un deget de mingi de break, dar nu l-a ajutat să evite ceea ce oricum vreme de două seturi anterioare a părut inevitabil atât în joc, cât și-n cifre. Un joc modest, ca să nu zic alarmant de prost pentru Medvedev, care încă pare că n-a asimilat până la 28 de ani informația vitală conform căreia la Slam-uri se joacă după regula primului jucător la trei seturi.

Sinner îl prinde pe Jack Draper în semifinală, apoi va juca împotriva întregii Americi într-o finală cu Tiafoe și Fritz. Dacă mă întrebați pe mine, ce-a fost greu a trecut pentru italian. Dar mai bine nu mă-ntrebați, răspund eu din când în când.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.

---

Jessica Pegula – Iga Swiatek: 6-2, 6-4

Pe zi ce trece, US Open-ul ăsta pare un soi de petrecere a companiei pe care angajații americani ai companiei o dau la cântatul cocoșului ca să salveze turma. După ce Tiafoe și Fritz și-au rezervat toate scaunele la reprezentația din semifinalele băieților și s-au asigurat că măcar unul dintre ei va juca cu porcul pe masă duminică, Emma Navarro și Jessica Pegula au bătut în cuie steagul american în ambele semifinale ale fetelor.

Iar Jessica Pegula a ajuns acolo eliminând-o azi noapte pe Iga Swiatek, după un meci în care poloneza a părut mai degrabă că se grăbește să ajungă undeva decât că are de făcut ceva. Dacă de obicei stăpânește mingile și le face să danseze după cum cântă din fluier, Iga a părut pe tot parcursul semifinalei cu Pegula agitată, imprecisă și cumva stingheră într-un colț de Ashe, mai ales după ce a simțit că Pegula și-a asumat rolul natural de gazdă care știe unde-s prizele prin toată casa.

Tribunele celei mai mari arene de tenis din lume au apăsat pe nervii polonezei până când lidera clasamentului mondial a sucombat sub propria respirație grea: 41 de neforțate a înfăptuit Iga în această semifinală, statistică pe care nu țin minte s-o fi văzut în dreptul polonezei într-un amărât de meci de două seturi. Ba chiar în câte-un turneu întreg, pe alocuri. Dacă nu era vorba despre tenis și despre un creier legat de rachetă prin braț, aș fi băgat mâna-n foc că Iga a jucat cu instrumentul dezacordat și că în loc să-i iasă muzică, a ieșit scârțâit de cretă pe tablă.

Dar chiar dacă meciul ăsta a fost mai degrabă pierdut decât câștigat, dați-mi voie să nu pierd ocazia de a sublinia prima semifinală de Slam din cariera Jessicăi, un rezultat care ne demonstrează că poți să te naști în nori pufoși și fără a-ți asuma rolul foarte complicat de a avea grijă de averea familiei după ce termini facultatea de management. Uneori, copiii merg pe drumul – mai simplu și mai facil, cum ar spune cei care n-au pus un overgrip la viața lor – de a-și constui o carieră într-un sport în care banii lu’ ăl’ bătrân ajută, dar nu bagă mingea-n teu la serviciu. Respect.

Pegula-Muchova în semifinală la US Open.

Karolina Muchova – Beatriz Haddad Maia: 6-1, 6-4

Încă n-am găsit om care să-și petreacă zilele și nopțile cu clonțu’-n tenis și care să spună cu gura plină și nesilit de nimeni că nu-i place cum joacă cehoaica Muchova. Apărută printre noi aparent de nicăieri în vara anului 2023, când s-a infiltrat printre crăpături până-n finala Roland-Garros-ului, Muchova nu a lăsat doar loc de bună ziua în tenis, ci a adunat fulgerător armată de enoriași. Printre ei, și Simona Halep, care într-unul dintre interviurile acordate după ridicarea suspendării (și lăsarea serii de după) zicea că așteaptă cu drag întoarcerea în herghelie pentru a alerga cu lipițani noi, cum e Karolina.

Adevărul e că n-are ce să nu-ți placă. Muchova este atât un estet al tenisului, cât și o jucătoare all-rounder care lovește mingea la fel de frumos și de eficient de pe fundul terenului și de la fileu, acolo unde nici nu se mai chinuie ăștia să măture cimentul după meciurile fetelor. N-are rost, sunt zile-ntregi în care pe-acolo nu calcă talpă de fecioară și chiar de fecior în ultimii ani, de ce să facem diferențe inutile între sexe?

Într-un sport în care forța începe să devină briceagul elvețian al tuturor celor care vor să scoată capul în Top 100 (logica e simplă, până la urmă dacă dai tare îți permiți să mai dai și prost, că poate-ți iese, cc Nănașa), intrarea Karolinei în peisaj e o gură de aer pentru toată lumea implicată. Pare că mângâie mingea, o învelește-n racordaj, o mătură cu periuța de dinți și, pe lângă toate astea, nici nu pre-ași bate joc de propriul talent, cum are prostul obicei madam Ons Jabeur, altă jucătoare care e gata să și dribleze cu mingea și racheta dacă se pune problema la o adică.

Iar Muchova e și eficientă. Când nu-i crapă motorul, chiulasa, bucșele sau suspensiile (probleme de fiabilitate, nu poți să le ai pe toate-n viață), Karo face ce-a făcut în primul set din sfertul cu Haddad Maia. A fost 6-1, dar fi fost covrig curat dacă braziliencei nu i se-nroșea obrazul măcar de-un game, să nu zică lumea c-a ajuns în sferturi la US Open doar pentru că o arbitră i-a dat punct fraudulos în meciul cu Kalinskaya, deși știa evident că mingea a căzut de două ori până s-o agațe cu racheta. Paranteză închisă. Mai ales că, mai în aval, Beatriz i-a dat cu viză doamnei Wozniacki, o mai veche cunoștință a noastră pe care-am început s-o înghițim doar dacă alături de main dish-ul danez așezăm cu eleganță patruzeci de lămâi suculente.

A fost, deci, 6-1 pentru Muchova în primul set, după un meci în care Karo nici măcar n-a făcut senzație pe teren, ci a așteptat ca Haddad Maia să implodeze și să-și golească singură botelcuța cu tenis în mijloc de deșert.

Și fix când vă ziceam de faptul că Muchova vizitează service-ul mai des decât scrie-n cartea tehnică să facă reviziile, undeva pe la mijlocul jucătoarei cehe (pe lungime) s-a dezlănțuit kraken-ul. N-am mai văzut de ceva vreme jucător de tenis care să facă vizite la vestiare în fiecare pauză de un minut de la schimbul de terenuri și, sincer să vă zic, habar n-aveam că e posibil să faci asta. Fizic, să te încadrezi în timp, dar și regulamentar, să pară că stai mai mult la vestiare decât pe teren. În timp ce Beatriz urmărea cu atenție și îngrijorare du-te-vino-ul Muchovăi, noi n-am putut decât să ne dăm cu părerea: or fi crampe, or fi răscoale stomacale, or fi dureri lunare, or fi mușchi care-și cer independența teritorială? N-am fost lămuriți pe deplin nici la interviul de după meci, când Karo le-a oferit scuze spectatorilor care la un moment dat păreau că nu au plătit pentru tenis, ci pentru un episod mai sportiv din Fort Boyard – scuze celor mai tineri căzuți pe aici, dar uneori e bine să știți de ce ne-am apucat de citit și de scris când eram mici – că aveam puține repere pe TV, nu ca azi, când toate insulele-s pline de dragoste și de cultură.

De azi știm însă că o Muchova cu dureri de care-or fi fost ele o poate bate pe Haddad Maia în deplinătatea facultăților fizice. Chit că, spre finalul celui de-al doilea set, brazilianca a luat și ea drumul fizioterapeutei, de această dată după ce-a părut să fie un atac de panică activat în intimitatea camerelor care transmiteau câtorva zeci de milioane de oameni imagini de la New York. Norocul ei că televiziunile americane mută rapid camerele pe privighetori și ratoni în cazuri de genul ăsta, probabil că la noi îi intrau fetei cu camerele-n epiglotă ca să mulgă ăștia cinșpe vizualizări în plus cu care să se laude la casele de pariuri cu trafic-record și-n septembrie.

A câștigat Muchova, care face din nou semifinale la US Open. Veste bună pentru tenis, mai ales că nu pare că avem românce care să ne-o facă antipatică în următoarea perioadă.

Jack Draper – Alex de Minaur: 6-3, 7-5, 6-2

Mama tenismenilor britanici de calitate pare să fie mereu gravidă, iar asta nu e neapărat un lucru rău pentru un circuit care a părut pentru o clipă că se așază pe șinele evidente ale vremurilor contemporane: Sinner cu Alcaraz vârfuri de val, Medvedev și Tsitsipas și ei pe-acolo, Nole cu medalia de aur caldă înfiptă în ficații tuturor, plus Rune în derivă, conform legilor bunului simț. 

Enter Jack Draper. Nici nu s-a răcit încă jilțul regal pe care și-a odihnit bazinul beteag domnul nostru Andy Murray, că din iarba de la Wimbledon sare lăcusta Jack, un tip pe care cunoscătorii tenisului britanic ni l-au sugerat pe poziția de cap de listă încă de la începutul sezonului, dar noi eram pe atunci ocupați cu altele, analizam formula chimică a colagenului canadian.

Băiatul ăsta, care a suflat de abia 22 de ori în lumânări, e de leatul grupului vesel Sinner-Alcaraz, deci simpla sa apariția scenică în semifinalele unui slam ne face să visăm că viitorul ne va ajuta să refacem o treime la care să ne-nchinăm, c-așa zice tradiția și e păcat să nu urmăm învățămintele sfântului manual al tenisului. Deocamdată, britanicul e pe listele de acces pe marile arene abia la +1, încă se poate plimba prin Londra fără să-l recunoască ospătarii, mai ales că ospătarii se uită mai mult la cricket decât la tenis pe acolo. Dar de la o semifinală de US Open fără set pierdut încolo, omul își cam justifică prezența scenică. Într-un sport în care, cu toată dragostea pe care o purtăm regalității, a intrat fără să se zbată major să prindp teren liber la antrenamente, pentru că ăl’ bătrân al lui Jack a fost implicit președintele federației britanice de tenis la un moment dat. Nu vreau să-i tai din merite omului, mai ales că pare un tip de bun simț care nu rupe rachete la nervi doar pentru că vaca se mulge nelimitat în spatele șopronului. Dar să zicem că Nole, de exemplu, a avut un traseu ceva mai sinuos până să apuce să mestece iarbă pe Centralul de la Wimbledon.

Așadar, calificare în semifinală fără set pierdut. Și, foarte interesant, 1-0 la meciuri directe cu Jannik Sinner, chit că meciul ăsta s-a jucat acum trei ani, când Sinner de-abia se profila sub formă de umeraș la orizont și încă nu aveam încredere că roșcatul cu zulufi va deveni lider mondial într-un sport în care mâna-ntinsă care nu dă ași nu prea spune o poveste. Mă rog, îl aveam pe Medvedev și atunci, deci palme ne-a mai dat sportul ăsta, nu-i prima dată când avem impresia că suntem mai inteligenți decât viața însăși.

Gurile rele zic că Draper a reușit în viața de după ocean mai ales pentru că d-alde Alcaraz a venit la New York să treacă strada, dar noi suntem oameni cu experiență care văd că Jack i-a dat cârnați la afumat imensului Botic Van De Zandschulp, degrabă călău de Alcaraji cu un tur înainte. Nu mergem încă pe fentă, cum vor merge azi ziarele britanice care n-au învățat absolut nimic din experiența Emma, un fenomen natural care ne-a luat pe sus tot pe vremea asta, tot pe terenurile astea, și ne-a lăsat apoi cu limbile lipite de stâlpișor în plină iarnă a carierei.

Despre sfertul de azi nu prea avem ce să vorbim, pentru că meciul a fost afectat major de faptul că De Minaur a jucat accidentat, astfel că unul dintre cei mai flexibili și gazeli jucători de pe tablou a jucat azi de parcă a prins reumatism și i-au ruginit țevile la filet. Și Draper și-a mumificat un picior la un moment dat, dar a părut că mai degrabă din respect pentru eforturile și chinul care l-au apăsat pe colegul din Australia, un alt talent masiv al tenisului masculin care-n ritmul ăsta va sfârși ca Tsitsipas: cu plete, fericit acasă, dar cu slam-uri câștigate între 3 și 4 noaptea, între două întoarceri pe partea ailaltă.

---