Jannik Sinner – Christopher O’Connell: 6-1, 6-4, 6-2

Poate că acum, când toată lumea crede despre el că din sticlele de Borsec de fapt bea țuică crudă de prune, Sinner ar trebui măcar să pară că depune efort atunci când își învinge adversarii în trei seturi. Cât timp a jucat el cu O’Connell, am montat un birou și un scaun, iar până când le-am așezat era gata și conferința de presă de după meci.

Rămas pe tablou fără Alcaraz sau Nole, Sinner a jucat azi cu un fost aproximativ pescar. În 2018, O’Connell s-a supărat pe tenis și și-a luat un an sabatic. Jumătate din pauză și-a petrecut-o în Australia natală, unde s-a angajat alături de fratele lui la un proprietar de bărci.

Omul povestește că lucra dimineața și seara, mergea în port cu bicicleta și lua un salariu de nimic. Practic, O’Connell făcea ceea ce în România am numi “jurnalism”, minus partea cu bicicleta, că nimeni nu e imbecil să meargă pe două roți noaptea, printr-un oraș din România.

Pauza l-a ajutat să își regleze rotițele ce puneau în mișcare motorul aferent tenisului, iar O’Connell s-a întors la tenis. Deși azi a căzut de pe punte și a fost dus până pe fundul mării de jocul lui Sinner, e ușor amuzant faptul că cei doi s-au mai întâlnit în urmă cu trei ani, la un ATP 250 la care l-a învins pe italian. Dar Sinner avea 19 ani și probabil părinții cu el prin turnee, fără fizioterapeut și cutiuța cu creme.

Ca să își câștige meciul și să meargă în optimi, Sinner a avut nevoie doar de mingi din partea copiilor de lângă teren. Un plus la impresie artistică a lăsat O’Connell prin faptul că joacă reverul cu o mână, dar asta i-a fost de ajutor doar în ideea în care mâine are de cosit în vreo grădină și vrea ca măcar o mână să îi fie odihnită. Altfel, Sinner a făcut un meci de antrenament care i-a fost de mare ajutor lui Darren Cahill, pentru că a mai prins și el niște bronz și aproape și-a făcut pași pentru ziua asta.

Sinner a dominat la fiecare categorie statistică existentă și merge mai departe în turneu, chestie care ne liniștește teribil: mai pierdeam unul sau doi favoriți și simțeam că scriem cronici de la un turneu caritabil organizat pentru a atrage atenția asupra faptului că pinguinii și-au pierdut interesul pentru activități de împerechere. Nu știu dacă există, dar meciul ăsta m-a făcut să îmi pun astfel de probleme.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.

Jasmine Paolini – Yulia Putintseva: 6-3, 6-4;

Există oameni ale căror cariere de experți ar fi trebuit să se termine pe măsură ce sezonul lui Jasmine Paolini a trecut de la existență la relevanță prin stații în care a strâns două finale de Grand Slam și un trofeu Masters 1000 în Dubai.

Sunt indivizii care în urmă cu vreo trei-patru ani anticipau că stilul Simonei Halep nu își mai are locul în tenisul feminin. Că noua lume dintre linii mai acceptă doar jucătoare înalte, care izbesc plat, joacă fără milă, fixează mingea cu ochi din care nu distingi emoție și – obligatoriu – le va elimina subit pe atletele scunde.

De parcă tenisu-i supermarket și în meciuri trebuie să iei punctele așa cum ai încerca să iei baxul de hârtie igienică de pe raftul aflat la 2,5 metri. Cei care au susținut ideea asta habar nu au ce vorbesc. Era ceva de ei dacă anticipau că lui Halep o să îi vină de hac un proces tărăgănat și-un supliment.

Sau măcar dacă ar fi anticipat că, de îndată ce va convinge portarii că nu e copil de mingi, ci jucătoare profesionistă ce are de făcut și apărat puncte, Paolini va prelua controlul asupra tenisului feminin.

Ca să ajungă în a doua săptămână de US Open, Paolini s-a măsurat cu Yulia Putintseva, una dintre jucătoarele despre care ai impresia că știi ceva, ești convins că cel puțin o dată în ultimii ani a jucat cu Halep, nu ai niciun dubiu că la un moment dat a scos o româncă atunci când chiar nu se cuvenea, dar cu toate astea nu ai recunoaște-o dacă v-ați intersecta nefericit în trafic decât în momentul în care ai vedea că vine la tine cu racheta în mână și nu cu telescopica.

Iar Yulia e fix așa: în veci nu a săpat vreun canal serios din punctul A până la gura de vârsare, dar permanent a constituit echivalentul unei facturi de regularizare pentru ultimele trei luni de iarnă, venită înainte de weekend-ul în care credeai că îți permiți să îți duci și socri într-un concediu plănuit până la ultimul cent.

Mai puțin azi însă și mult mai puțin în contextul în care Paolini e practic din aceeași zodie, dar cu ascendent spre mai multă calitate în execuția astrogramei. Jasmine a deschis petrecerea rapid și până la încălzirea Yuliei era deja 3-0 pentru italiancă, treabă dovedită într-un final fatală pentru soarta primului set.

Totuși, Yulia e o jucătoare care în ultimele luni le-a aruncat-o peste bord pe Iga la Wimbledon și pe Coco Gauff Gauff la Cincinnati, chestie care indică o apetență către dramă și dă indicii clare cu privire la o capacitate nepământeană a Yuliei de a fi o parteneră cel puțin nepotrivită pentru orice jucătoare mai interesată de comoara ipotetică de sub curcubeu și neatentă la gropile din asfalt.

După ce primul set a adus un shuffle la serviciu și patru game-uri în care fiecare jucătoare și-a pierdut serva, Paolini a intrat în intersecție cu fluierul, iar setul doi s-a desfășurat în parametri pentru obiectivul italiencei: un break rapid în game-ul al treilea și apoi încă o jumătate de oră de drum fără evenimente majore până la destinația finală: a doua săptămână de US Open pentru Jasmine.

Caroline Wozniacki – Jessika Ponchet: 6-3, 6-2;

Discutăm despre meciul jucat de Caro Wozniacki pentru că ne e bună niște nostalgie pentru vremurile în care tenisul de Grand Slam însemna cel puțin o săptămână în care ne adaptam fusului orar dintr-o țară în care speram ca măcar anul viitor să ajungem în concediu. Pentru mine, acea dimineață rece de ianuarie s-a terminat la prânz, când pe la ora 11 am plecat din casă în speranța ca ajung la serviciu până la 8, când îmi începea programul.

Așa ne erau viețile pe vremea când Simona juca finale la Australian Open. Ne și permiteam să fim supărați pentru că “doar a jucat”. Caro mai joacă și azi și e același zid pe care ni-l amintim. Desigur, acum e un zid pe o suprafață mai mică și simplu e să treci pur și simplu pe lângă ea, așa cum fac cam toate jucătoarele întregi la minte de la momentul în care daneza s-a întors în circuit.

Însă meciul cu Jessika Ponchet a fost o experiență greu de redat în cuvinte. Mă bazez pe faptul că nu l-ați văzut și aveți vieți care merită trăite. Deci nu veți căuta înregistrarea și vă veți mulțumi cu ce vă spun în următoarele paragrafe. Pentru început ne trebuie context.

Ponchet e franțuzoaică, deci uite un prim motiv ca să nu o suportați. Însă Ponchet e de asemenea o jucătoare ajunsă la 27 de ani, vârstă până la care a performat preponderent în turnee W40 sau W25. Adică genul de competiții în care, după ce ai câștigat finala, îți poți dubla premiul în bani lucrând două zile pe terasa bazei sportive și adunând bacșișurile de la mesele cu mai mult de patru persoane.

Ponchet, de asemenea, joacă reverul cu o mână, deși aproape niciodată nu pare să folosească mâna bună. Ați putea fi tentați să spuneți “hei, dar și Monica Niculescu are un stil atipic și a reușit să fie o jucătoare de top”. Corect, dar ce face Ponchet nu e atipic. Sunt sigur că, în anumite țări, stilul ei de joc e interzis vizionării până la anumite vârste.

Și apoi mai e acest forehand… Împreunat cu dorința nepereche a lui Wozniacki de a juca de la patru metri de linia de fund, de parcă îi era frică să nu i se ia pe piele orice ar fi fost suferința sportivă a adversarei, stilul ăsta a produs într-un final un meci pe care dacă l-ai fi transmis în alb negru, cu imagine sacadată și sunet oprit, ai fi crezut că vizionezi un documentar despre primele zile de tenis feminin și secvențele ce au provocat un scandal ce era să curme existența acestui sport.

Până la urmă a câștigat Caro, dar mă întreb cine este răspunzător pentru tot ce am pierdut eu în această oră ce mi-a părut un preview pentru ce mă așteaptă dacă mai continui să pun pastele în apă înainte ca aceasta să fiarbă…

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.