Tenisul la dublu e cu adevărat un alt sport. Ne uităm la meciuri de pe tabloul ăsta ca să ne clătim ochii. E ca un balsam după o zi de tras la jugul de simplu, unde tensiunea te face să îți prinzi urechile în ușă, iar presiunea rezultatului înțeapă ca o piesă de Lego printr-o rană deschisă. Dar la dublu ne distrăm. Uneori, la dublu, mai stai doar ca să te împaci cu jucătoarea sau jucătorul care în meciul de la simplu te-a făcut să zgârii cotiera fotoliului la concurs cu pisica și ploșnițele.
Pentru multe dintre jucătoare e cam la fel. Jaq nu intră ea prea mult la dublu, dar de la US Open încoace a găsit-o pe Angelica Moratelli. Cu italienii e și simplu: dacă nu le ceri ketchup când sunteți în pizzerie, nu întrebi unde se pune al doilea „r” în „Ferrari” și ai grijă să nu te vadă că rupi spaghetele atunci când le pui la fiert, colaborările sunt de succes.
Plus că și noi pricepem rapid ce îi activează: deja cântam pe stadioane „Forza, ragazzi!”, iar adaptarea la feminin nu e tocmai complicată. În cuplul care duminică va juca finala de la Transylvania Open, o parte din problemă oricum e probabil a noastră, componentă de reacții latine fiind – așa cum ne-am putea aștepta – responsabilitatea lui Jaq.
Dar dublul ăsta pare de viitor. La adversare, Sasnovich fusese deja încălzită în semifinalele de la simplu, dar adevărul e că nu a prea contat oricum. Moratelli inventează execuții de parcă își ia spor la salariu pentru asta în timp ce, astăzi cel puțin, Jaqueline a fost responsabilă cu energia și mingile izbite pe direcția adversarelor.
Nici nu începuse bine meciul că strategia putea fi înțeleasă de parcă ți-o explica cineva în grai ardelenesc: mingile alor noastre trebuie să zboare la viteză de croazieră ca să nu existe timpi morți de gândire, iar dacă situația o cere neapărat, Moratelli începe secvențe de magie care să treacă punctul prin joben și să îl scoată pe tabelă, în poziția care produce cea mai mare cantitate de aplauze din partea publicului.
Public care, apropo, cum bine au sesizat și jucătoarele, știe să se organizeze, chit că la doi pași de BT Arena, în Sala Sporturilor „Horia Demian”, juca U BT. Că mna, așa se întâmplă la Cluj: ei n-au metrou, dar se pierd printre săli polivalente, în timp ce alții avem metrou, dar e util doar ca să putem organiza momente de aglomerație infernală și în locuri care nu sunt mall-uri..
Spre deosebire de noi, Jaq și Angelica nu au intrat în subiecte politice și sociale. Au deschis rana, după care au apăsat cu fiecare ocazie pe care au avut-o. Un total de șase break-uri e de regulă suficient pentru a câștiga două seturi în care, deși au încercat, adversarele s-au lovit de un zid de energie care a fost prea mare și care le-a fost cu precizie așezat direct pe degetele de la picioare.
Sigur, Jaq nu intră în finala pe care o speram și noi și ea, dar prezentul sună bine: fiecare zi de turneu a avut măcar câte o româncă, într-o formă sau alta, în diferite stări de agregare. Și până la urmă de aia ne place să avem turnee acasă: ca să stăm cu ale noastre.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de Porsche.
Anastasia Potapova – Aliaksandra Sasnovich: 6-3, 7-5
Când tenisul nu e neapărat la cel mai ofertant nivel, suntem aici să vă ajutăm cu îmbogățirea culturii sportive. Prin urmare, astăzi aveți ocazia să o descoperiți pe Cameron Brink și felul în care seamănă ea cu Anastasia Potapova. Sau să le descoperiți pe amândouă. Sau să descoperiți cum cronicile astea ajung să vă pună în postura de a citi 15 minute pe zi, indiferent de calitatea meciului sau dacă el a existat. Cu plăcere, Ministerul Educației.
Totuși, meciul ăsta merita văzut măcar pentru că a adus la Cluj-Napoca două dintre cele mai bune jucătoare la retur din tot circuitul. Sigur că procentajele sunt relevante mai ales dacă ai trecut de statistician sau simți trendul pentru o candidatură la Primăria Generală a Capitalei, dar abilitatea despre care vorbim s-a văzut și în teren.
Foto: Horvath Tamas/Getty Images
S-a mai văzut între linii terenului din BT Arena și că Potapova e o jucătoare modernă, oțeloasă la serviciu și, de parcă ar fi opusul unui bugetar, plină de inițiativă. E un fel de Jaqueline Cristian fără steag pe grafica transmisiunii și îți e drag să o vezi la treabă din cele mai variate motive.
În primul set, Potapova a intrat direct în viteza a cincea și la momentul în care a făcut 4-1 câștigase fiecare punct jucat pe primul serviciu, situație care a făcut-o pe adversară să scoată caietul dictando și să își consulte paginile de bastonașe, pentru a-și aminti probabil de simplitatea jocului de tenis din copilărie.
În principiu, primul set a confirmat că te poți descurca în Cluj-Napoca dacă ai un serviciu bun, însă Sasnovich nu a părut în nicio clipă aptă medical pentru drumeția crâncenă la care Potapova o înscrisese fără a-i cere acordul.
Chiar și trăgând după ea o aparentă suferință trupească ce a necesitat și un timeout medical, Sasnovich a reușit să revină ca personaj activ în poveste tocmai când meciul părea să se încheie. Asta și pentru că Potapova e genul de jucătoare teribil de preocupată de dezbaterile interne din propria cutie craniană și în mod frecventpredispusă la a uita scopul și durata plănuită a vizitei.
Iar consecința a fost reprezentată de o serie de break-uri și re-break-uri pe finalul setului doi, de-a lungul a câteva minute în care, deși nu reușea constant să prindă merele la care visează, Sasnovich a scuturat pomul suficient cât să-și dezechilibreze mental adversara. Nu i-a ieșit cu o finalitate deosebită, dar măcar am avut un meci cu care toată lumea să fie mulțumită de deznodământ.
Foto: Horvath Tamas/Getty Images
Lucia Bronzetti – Katerina Siniakova: 4-0, abandon
Având în vedere că Siniakova a tras oblonul pe ziua asta de muncă înainte ca toate mingile din teren să fie folosite măcar de câte două ori, semifinala asta nu are o poveste foarte complexă.
Ar fi momentul perfect pentru o paranteză în care să remarcăm împreună felul în care arbitrii de scaun – deveniți aproape inutili, niște mediatori supra-licitați – își ocupă totuși timpul cu ceva și încearcă să își demonstreze interesul pentru domeniu învățând să spună „cincisprezece”, „treizeci”, „patruzeci” în tot felul de limbi ciudate. Cum ar fi și română.
Îmi imaginez că, după retragere, e o chestie foarte edgy cu care să te dai mare la masa la care soră-ta spune că a obținut un post nou în cadrul NASA, iar verișoara anunță că e însărcinată pentru a cincea oară. Dar hei, cine știe să spună în 17 limbi diferite câte pahare de coniac a băut unchiul ăla suspect pe care cu greu îl mai tolerați.
Și acum că am muncit pentru cronica asta mai mult decât a muncit Bronzetti în două dintre cele patru tururi pe care le-a avut până în finala Transylvania Open, mai vreau doar să spun că Siniakova îmi pare mega chill și cred că iese la o bere dacă mai rămâne prin oraș pentru investigațiile medicale de care pare să aibă atât de mare nevoie.
Deci vă încurajez să îi cereți autografe și recomandări de activități. Și să reveniți și mâine pentru finală, că suntem de serviciu și avem chef de pus în ecran cuvinte, pe ritm de minge bătută-n sală.
Foto: Horvath Tamas/Getty Images
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
