E peste cuvinte, peste povești, peste ceea ce poți explica. Uneori, experiențele astea fac oamenii să-și găsească vocația. Alteori, să-și regăsească chemarea. Se întâmplă foarte rar și e foarte bine să fie așa.

Știi cum e?

Viața de jurnalist auto te pune față în față cu multe mașini. În ultimii 8 ani, am condus și am scris despre sute de mașini, de la cele mai mici pe care le vedeți pe piață până la monoposturi de Formula Renault sau chiar de Formula 1 pe circuit. Sunt senzații diferite, trăiri de toate felurile, sunt satisfacții profesionale care, din fericire, pentru unii dintre noi se împletesc cu cele personale. E o plăcere care mă face să ajung la birou în fiecare zi și să deschid cutia Pandorei cu informații proaspete cu nerăbdarea unui copil care își desface cadoul pe care l-a așteptat de foarte mulți ani. Pentru mine nu există luni și vineri, nu am weekenduri în sensul clasic al unui weekend și nu am zile libere așa cum le știm cu toții. Încerc să stau conectat cu lumea mașinilor pentru că așa mi se pare normal că trebuie să stai în poziția pe care o am, iar mesajele mele Out of Office sunt pur și simplu așezate la derută, pentru că e-mailurile și informațiile ajung la mine cât de repede se poate. Nu mă chinuie deloc felul ăsta de a fi. E natural, normal, iar în anul 2012 suntem într-o lume în care cinci minute de blackout informațional poate face diferența dintre faptul că ești scos din ecuație sau că ești vioara întâi într-o eventuală discuție cu oamenii din domeniu.

Înțelegi?

Sunt cel care citește și află. Pentru a da mai departe, trebuie să analizez și să testez. Sunt cel care încearcă să dea mai departe experiențe, să transmită senzații și să retransmită emoții second-hand. Pentru că nimic, nimic nu se compară ci imensa onoare de a testa o mașină în construcția căreia este evident că producătorul a lăsat deoparte atât cât s-a putut toate cârligele matematice – de orice natură – și și-a pus sufletul pe tavă. Pentru că da, există și astfel de mașini. Din păcate, mai puțin tangibile decât cele comune.

Astăzi, pe Transfăgărășan, am simțit pentru prima dată un lucru pe care nu l-am putut controla, care a durat câteva secunde și care mi-a dat înapoi toate zilele, toți anii în care am muncit cu plăcere în slujba mașinilor. Am urcat pe unul dintre cele mai frumoase șosele din lume la bordul unor modele Porsche, împreună cu alți 40 de jurnaliști auto din 8 țări europene. A fost una dintre etapele Porsche Performance Drive.

Undeva există lucruri pe care nu le putem controla, iar corpul joacă în aceeași ligă cu creierul pentru a-ți rezerva din când în când, foarte rar în viață, momente de emoție adevărată.  Nu e senzorial, e pur și simplu mistic. Se întâmplă fără a avea nici cea mai mică încercare de a-ți construi emoția, fără ca înainte să fii parte dintr-un carusel care să te ducă la un moment înalt, cum e în arte.

Vezi?

Eram la volanul unui Porsche 911. În tunelul care iese exact la Bâlea, 10 mașini Porsche au accelerat în același timp într-un galop sonor instantaneu. Sunetul – unul baritonal, înfundat, plin de forță – s-a izbit de pereții tunelului și a intrat înapoi în mine, transformându-se în câteva milionimi de secundă într-o senzație uluitoare care mi-a reconfirmat vocația. Este imposibil de descris acel moment de exaltare spiritual-fizică în care firele de păr de pe corp încep să aibă viața lor, pielea se transformă în câmp de bătaie pentru simțuri, iar în ochi simți lacrimi care stau să te trădeze. E un moment de iluminare conceptuală: un sunet artificial scoate din tine cutiuța emoțiilor puternice, un secret pe care îl păstrăm atât de bine în noi, încât nu îl putem scoate niciodată doar pentru că vrem asta.

A durat o secundă, două. Poate mai multe, habar n-am. Știu doar că, la câteva momente după, când am ieșit din tunel și am oprit pe margine, mă simțeam stors de energie. Am încercat să mă adun și să scriu câteva cuvinte despre asta, dar e mult prea puțin, mult prea greu, mult prea inutil. Sunt momente care, oricât ai încerca să le concentrezi în litere, cuvinte și fraze, vor continua să te urmărească dintr-o parte a inimii în care au intrat imediat după ce le-ai atins. Undeva, înăuntru, o cutie mistică s-a închis pentru a se deschide din nou altă dată, cândva, atunci când, într-o galaxie îndepărtată, planetele se vor alinia din nou.

Știi?

O mașină mi-a reconfirmat chemarea pe o șosea absolut imensă. Undeva în România. Nu trebuie să căutăm, ci doar să ne căutăm, chiar dacă știm că nu vom fi găsiți decât de noi înșine într-o zi caldă, de vară.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.