Drumurile vieții și ale afacerilor ascunse cu petrol și sclavi pe care le prestez pentru a trăi în Titan m-au dus astăzi în centru. Undeva după-amiază, pe la ora 16:00, într-un moment al zilei în care românii încep să-și aducă aminte că ziua de luni e doar un pas înspre finalul săptămânii. Și pentru că ajunsesem ceva mai repede la locul faptei și nu apucasem să bag nimic la întuneric, am purces – după parcarea regulamentară contracost împotriva sistemului – să găsesc un loc în care să bag un croissant și un suc de portocale în ceea ce ar fi trebuit să fie un brunch luat aproape de ora cinei.
În încercarea de a mă orienta într-o zonă relativ necunoscută, zăresc cu coada ochiului, pe colțul unei clădiri vechi și frumoase, așa cum românii n-au mai construit de vreo 60 de ani, un soi de cafenea. Sugar’s îi zicea stabilimentului, undeva pe CA Rosetti, iar înăuntru era populată o singură masă. Locul perfect pentru a alimenta rezervorul.
Intru. În vitrina care se întindea pe doi metri în lateralul casei și a vânzătoarei, vreo 15 feluri de prăjituri de toate culorile, nuanțele, texturile și mărimile. În spatele fetei care aștepta clienți stătea un afiș prin care eram anunțat că am nimerit locul perfect: un fresh care-ți mulgea balele era anunțat ca fiind cel mai tare din zonă. No așa, zic. Și dau să mă uit la vitrină să-mi aleg victima.
– Cu ce vă servesc? zice fata de la tejghea, grăbită ca bloggerul la #refinanțare.
– Mă uit peste ce aveți aici și vă spun imediat, atac eu, cu retinele crăpate de la contrastul dintre zmeură, vanilie, ciocolată și alte droguri de genul ăsta.
Fata se uită liniștită la mine, mă lasă în pace și pleacă să-i servească pe oamenii de la masa plină. Între timp, eu încecam să-mi hotărăsc pornirile gustative, măsurând din priviri câteva felii de prăjituri. În fine, mă hotorăsc să iau o prăjitură rotundă, cu baza din ciocolată, vârf de vanilie și cu ceva gem/dulceață de zmeură deasupra.
– N-o să vreau ceva mare, sparg eu gheața după vreo două minute de analiză vestibulară. O să iau prăjitura asta mi…
– Îmi pare rău, prăjiturile sunt vechi de câteva zile, nu vă pot servi, mă întrerupe fata senină.
Ridic capul și nu înțeleg. Mă uitasem la vitrină începând cu Paleozoicul timpuriu și nu fusesem anunțat că prăjiturile alea sunt dinozauri dispăruți.
– Sunt vechi, nu vă pot servi, repetă fata calmă, cu un zâmbet în colțul gurii.
Fără să știu dacă trebuie să-i mulțumesc pentru gestul de a nu-mi da trimitere la Fundeni sau să îi bag zâmbetul în fund, mă reorientez și-mi pun memoria de scurtă durată la încercare.
– Aha, ok atunci. Vreau un fresh de portocale, am văzut că aveți aici cel mai…
– Nu avem fresh de portocale, îmi pare rău, zice femeia, lărgindu-și zâmbetul.
Concentrat, lansat și hotărât să-mi duc războiul până la capăt, protestez mental, în timp ce ochii disperați îmi cad pe un afiș din fundul cafenelei-bistro pe care tronau două sandvișuri-baghetă. Fără să mă mai gândesc la ce aș putea face cu ele, zic repede:
– Atunci sandviș. Sandvișuri.
– Nu avem nici sandvișuri, îmi pare rău, zice femeia.
Mă uit la ea cu privirea dezmembrată.
– Păi… atunci plec, spun eu dezarmat. Cuvintele îmi sunt însă dărâmate și lovite de o replică care m-a pus în corzi, mi-a aruncat prosopul în nas și mi-a dat un upercut la ficat. O replică simplă, care omoară lumi și termină logici.
– Da?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
