Povestea care urmează este despre eroi, despre surprize, despre lucruri pe care unii le trăiesc o dată în viață, iar pentru alții înseamnă viața în sine. Povestea care urmează este despre oameni, nu despre fotbal. Serios. Nu despre fotbal.
1950
După 12 ani de secetă cauzată de al doilea Război Mondial, lumea fotbalului începea să respire din nou aer curat. Și pentru că plămânii unui sport trebuie să colaboreze cu inima acestuia, FIFA a anunțat că cel de-al patrulea Campionat Mondial de Fotbal va avea loc în Brazilia, locul din care provenea un joc identic, dar în același timp diferit de ceea ce inventaseră englezii.
“Aici se joacă același football pe care îl știm de acasă, dar totul se întâmplă mult, mult mai repede”, scria mirat într-o scrisoare unul dintre englezii care ajungeau la Rio la bordul unui vas, cucerit de stilul de joc văzut la tinerii care băteau mingea pe Copacabana. Microbul fusese adus de câțiva studenți britanici cu câțiva ani înainte, iar brazilienii de rând au simțit imediat că în sportul ăsta nou se află esența și spiritul Cariocas.
În timp ce lumea își lingea rănile provocate de ambiția nazistă, inima țărilor pentru care fotbalul înseamnă ceva mai mult decât o simplă începea să pompeze din nou sânge. 32 de națiuni se aliniau la startul unor preliminarii în urma cărora 16 echipe urmau să-și dispute cupa botezată Jules Rimet. Iar undeva în sudul Americii de Nord începea o poveste care avea să așeze termenul “Surpriză” lângă termenul “Fotbal” pentru prima dată.
AMATORII DIN STATELE UNITE
Echipa Statelor Unite ale Americii încerca să ajungă pentru a treia oară la Campionatul Mondial, după ce americanii onoraseră cu prezența prima ediție, cea din Uruguay, și a doua ediție, cea din Italia. Dar, spre deosebire de edițiile din 1930 și 1934, americanii au fost nevoiți să treacă de această dată prin chinurile unei grupe de calificare. Iar americanilor nu le-a fost deloc ușor. Chinuiți de Mexic (0-6 și 1-6), au reușit să bată Cuba după un egal în primul meci și să ajungă la turneul final. Turneu la care aveau să se califice 16 echipe. Care au rămas însă la final doar 13, pentru că Scoția, Franța și India s-au retras după calificări, din cauze diferite (scoțienii anunțaseră mândri că nu se prezintă în Brazilia dacă nu câștigă grupa de calificare pe a cărei primă poziție s-a clasat în final Anglia, francezii au făcut nazuri legate de drumul lung, deși primiseră un wild card pentru a participa, în timp ce indienii au refuzat să ajungă la al patrulea Campionat Mondial din istorie pentru că nu le-a fost acceptată cererea de a juca desculți).
Revenim la americani. Speriați de rezultatele sub orice critică realizate la Olimpiada din 1948 și în meciurile de pregătire, inclusiv în cele din grupa de calificare, reprezentanții americanilor au schimbat aproape complet echipa înainte de turneul final. Iar în urma trial-urilor a apărut o echipă inedită, plină de jucători care nu se mai văzuseră niciodată față în față și condimentată cu jucători din defuncta American Soccer League, un strămoș protoprofesionist al actualei Major League Soccer. Deși jucau în weekend-uri pentru 25 de dolari pe meci, jucătorii americani erau semiprofesioniști, antrenându-se de maxim două ori pe săptămână, după programul normal de lucru. Asta pentru că americanii de atunci echivalau cu feroezii sau sanmarinezii de azi: fotbaliștii care purtau pe piept însemnele americii erau doctori, șoferi de dric, spălători de vase, studenți și nu numai.
“Nu știu ca vreunul dintre noi să fi trăit din fotbal la acea oră. Fiecare avea un job. Pentru a pleca în Mexic la meciurile de calificare, mi-am făcut cerere de concediu. Anul următor, când am plecat în Brazilia, a fost nevoie ca oficialii să-i convingă pe cei de la școală să nu mă înlocuiască.” – Walter Bahr, component al Naționalei SUA în Brazilia. Acesta era profesor de educație fizică la o școală din Saint Louis.
Mai mult, pentru a putea să pună de-o echipă cât de cât închegată care să nu facă de rușine The Proud Nation, americanii au “naturalizat” cu câteva zile înainte să plece în Brazilia trei jucători care nu crescuseră cu Mickey Mouse sub pernă: scoțianul Ed McIlvenny – care devenea astfel singurul profesionist din echipă, belgianul Joseph Maca și haitianul Joe Gaetjens. Am pus ghilimele pe “naturalizat” pentru că, la jumătatea secolului trecut, nu era nevoie de un munte de acte și de jurământ pentru ca un jucător să poată reprezenta o anumită țară într-o competiție de greutatea unui Campionat Mondial. A fost de ajuns ca cei trei să completeze o declarație prin care își anunțau interesul de a deveni cetățeni americani, chiar dacă ulterior doar belgianul Maca a devenit oficial membru al marii națiuni americane.
Chiar și așa, americanii au ajuns în Brazilia cu un palmares care-i trimitea acasă încă înainte ca avionul lor să aterizeze la Rio. Căzută într-o grupă cu Chile, Spania și Anglia, echipa americană pleca la drum cu statistici care generau cu greu optimism între yankei: în ultimele șapte meciuri internaționale, SUA primise 42 de goluri și marcase două. Printre altele, americanii pierduseră cu 9-0 contra Italiei, cu 11-0 contra Norvegiei și cu 5-0 contra Irlandei de Nord. În plus, într-un amical disputat la Saint Louis cu două luni înainte de Campionatul Mondial, America a primit 5-0 de la Besiktas Istanbul.
“Nu ne-am antrenat sau pregătit absolut deloc înainte să plecăm în Brazilia. Din fericire, o parte dintre jucătorii din Est se știau bine, iar cinci jucători erau de la Saint Louis și se cunoșteau. Aveam jucători destul de buni, dar (n.m. oficialii) nu au făcut decât să ne arunce în aceeași echipă, să ne pună să jucăm un meci de pregătire și atât.” – Walter Bahr
Dar povestea asta nu este despre fotbal sau fotbaliști, ci despre oameni. Nu e despre fotbal.
PROFESIONIȘTII DIN ANGLIA
Spre deosebire de acest articol, lumea fotbalului nu a dat doi bani pe naționala Statelor Unite în 1950 în Brazilia. Nici înaintea turneului final, nici după. Asta pentru că întreaga atenție era atrasă de altceva. Imaginați-vă apariția unui junior de la Sportul Ciorogârla și a lui Gică Hagi în același timp în fața camerelor de luat vederi și veți avea imaginea reală a apariției echipelor naționale ale Statelor Unite, respectiv Angliei la Campionatul Mondial din Brazilia.
Englezii, inventatorii fotbalului și cei considerați stăpânii de drept ai sportului, participau la primul lor Turneu Final, după ce boicotaseră anterioarele trei ediții. Cauza oficială pentru lipsa Angliei fusese o neînțelegere la nivelul plății jucătorilor prezenți la o astfel de competiție, însă gurile rele vorbesc chiar și la peste 60 de ani distanță de un refuz arogant bazat pe faptul că englezii nu considerau că trebuie să participe la o competiție pentru a-și demonstra superioritate în fața celorlalte echipe. Și era cumva normal: “Regii Fotbalului” bătuseră cu 10-0 Portugalia la Lisabona și cu 4-0 Italia înainte de a pleca spre Brazilia. Iar dacă la americani jucau necunoscuții Borghi, Souza, Colombo sau Gaetjens, tricoul Angliei era purtat de nume precum Alf Ramsey – ridicat mai târziu la rang de Sir după ce a câștigat Campionatul Mondial de Fotbal din 1966 ca manager al Angliei sau “Magicianul” Stanley Matthews, considerat de multe voci cel mai bun jucător de fotbal din istoria Angliei și un vegetarian convins care, spre deosebire de alți englezi cu har, nu a pus gura pe alcool în toată cariera sa și a dus o viață extrasportivă exemplară, reușind să joace astfel fotbal profesionist la cel mai înalt nivel până la 50 de ani.
Dar nu despre fotbaliști și vedete ale fotbalului vorbim astăzi aici. Nu.
O echipă abia încropită care marcase două goluri și primise 42 în ultimele șapte meciuri versus o trupă de vedete gata să-și confirme poziția de regi ai fotbalului. Se anunța un meci atât de dezechilibrat, încât ziarele din Marea Britanie nu au încetat să ia peste picior acest meci încă înainte ca jucătorii să apară pe teren. “Ar fi corect să începem meciul de la 3-0 pentru americani”, spuneau cei de la Daily Express în rubrica sportivă care anunța meciurile pe care Anglia le va juca în Brazilia.
Primele meciuri ale celor două echipe au fost cu Spania pentru americani și cu Chile pentru englezi. SUA a pierdut 1-3, deși a condus până în minutul 74. “Pe vremea aia nu exista tactică. Dacă aveai un gol în față nu te apărai să menții rezultatul, ci evoluai pe baza logicii conform căreia cea mai bună apărare e atacul. Și atacai pentru a marca încă un gol”, spune Walter Bahr, unul dintre oamenii de bază ai echipe americane pe atunci, explicând motivul pentru care spaniolii au reușit să învingă în acel meci. Englezii, în schimb, au bătut – normal – naționala chiliană, 2-0 pe Maracana.
Urma meciul dintre David și Goliat. De fapt, cum bine spunea un cronicar englez al acelor vremuri, să compari naționala americană cu David era o exagerare, pentru că astfel ai fi supraestimat statura acestuia. Belo Horizonte, 29 iunie 1950.
“REGII FOTBALULUI” vs. “MIEII LA TĂIERE”
Fără Stanley Matthews, odihnit la acest meci considerat de antrenament, Anglia începea meciul cu Statele Unite într-un ritm nebun. Fără să fie deranjați de cei 10.000 de brazilieni care îi susțineau pe americani, așteptând o minune pentru ca Anglia să nu ajungă să se bată cu Brazilia în faza finală (în 1950, din cele patru grupe se califica mai departe doar prima clasată, iar cele patru echipe rămase jucau între ele pentru trofeu, deci nu exista o finală propriu-zisă), englezii au avut prima ocazie enormă în secunda 90, iar în primele 12 minute loviseră de două ori bara și avuseseră șase mari ocazii. Povestea a continuat la fel, cu americanii incapabili să iasă din propriul teren și cu englezii aruncați pe amatorii care aveau nu mai puțin de 8 jucători din Saint Louis, leagănul fotbalului american în stare incipientă. Americanii au tras primul șut spre poarta englezilor în minutul 25, doar pentru ca jucătorii din Albion să încalece apărarea Statelor Unite. Iar povestea a continuat până în minutul 37…
“Americanii sunt un grup de jucători fără speranță”, a titrat The Belfast Telegraph. Chiar și antrenorul americanilor credea asta: “Mergem ca mieii la tăiere”, spunea Bill Jeffrey.
La unul dintre foarte rarele atacuri ale americanilor, Walter Bahr a primit o minge în lateral dreapta și a tras spre poarta englezilor, către colțul lung. Bert Williams, portarul marii echipe a Angliei, nu a avut nicio problemă să urmărească șutul și să se pregătească să prindă mingea pentru a da drumul unui nou atac către poarta americanilor. Nimeni nu l-a observat însă pe mulatrul haitian Joe Gaetjens, care a plonjat spre minge și a atins-o ușor cu capul, schimbându-i traiectoria. Williams a fost surprins pe picior greșit, fondașii englezilor au fost și ei surprinși, iar mingea a fost deviată de Gaetjens în poarta englezilor. Haitianul transformat în american de ocazie nici nu a văzut golul, pentru că a căzut cu fața în iarbă după plonjonul său acrobatic.
De altfel, întreaga fază a fost atât de surprinzătoare încât golul nu există în nicio înregistrare video și în nicio fotografie cu excepția celei alăturate. Motivul: majoritatea covârșitoare a fotografilor și a operatorilor video se aflau în spatele porții americane, acolo unde toată lumea aștepta să se desfășoare spectacolul. Un gol care nu va fi văzut niciodată de nimeni și marcat de un nume de care nu auzise nimeni până atunci reușea să transforme jucătorii marii Anglii din Regii Fotbalului în clovni.
Cei 10.000 de spectatori care veniseră să vadă măcelul anunțat de la Belo Horizonte s-au transformat la pauză în 25.000, pentru că brazilienii au ascultat meciul la radio și au inundat după pauză stadionul, așteptând un motiv pentru a vedea cum cade în rușine marea echipă a Angliei. Fără posibilitatea de a introduce marea vedetă Matthews (schimbările nu existau la acea oră în fotbal) și cu un joc haotic în a doua parte a meciului, englezii au dominat degeaba, meciul terminându-se cu o fază care caracterizează întreaga partidă: Americanul Colombo l-a oprit pe Mortensen dintr-o fază în care atacantul englez scăpase singur cu portarul apelând la un procedeu întâlnit în celălalt football american: o priză la șold. În faza care a urmat, portarul americanilor – Frank Borghi – a scos lovitura de cap a lui Mullen de pe linia porții, iar meciul s-a terminat 1-0 pentru americani. La final, spectatorii au invadat terenul și l-au purtat pe umeri pe Gaetjens până la vestiare.
“Colombo nu era ceea ce ai putea numi un jucător bun de fotbal, dar era un fundaș excelent. Nu ar fi ezitat să faulteze pe nimeni dacă era cazul. Dacă mama sa ar fi jucat la adversari, ar fi lovit-o și pe ea fără probleme. A jucat bine în acel meci. A trecut de câteva ori de limită, dar a scăpat. În acea zi a fost foarte important să ținem apărarea legată.” – Harry Keough, unul dintre membrii liniei de apărare a americanilor în meciul cu Anglia.
Dacă astăzi s-ar vorbi în toate ziarele lumii despre o echipă cu rezultatele Andorrei care bate la Campionatul Mondial marea Spanie, victoria complet neașteptată a americanilor contra Angliei a fost privită de întreaga lume ca pe o eroare a agențiilor de presă. Reuters a titrat imediat după finalul meciului scorul de 1-0, acesta fiind însă preluat de foarte multe publicații ale lumii ca 10-0 pentru Anglia sau, în cel mai bun caz, ca 10-1 (deh, și la casele mari se întâmplă ca redactorii să mănânce câte o cifră). Iar în Statele Unite, rezultatul a stârnit un cutremur, magnitudinea sa fiind de nivel planetar: singurul jurnalist american prezent la meci, Dent McSkimming (Saint Louis Dispatch) a mers la Campionatul Mondial pe banii săi, pentru că publicația a refuzat să-i plătească cheltuielile, dar a scris singurul articol despre meci care apărut în presa americană.
“A fost ca și cum echipa Universității din Oxford ar fi bătut New York Yankees la baseball” – Dent McSkimming în articolul apărut după meci în Saint Louis Dispatch.
În plus, la revenirea americanilor acasă, eroii fotbalului din Statele Unite au fost așteptați pe aeroport de două persoane: soția lui Bahr și soția unui alt jucător de la Saint Louis, care l-a certat pe acesta pentru că avionul întârziase. Cel mai mare rezultat din istoria americanilor a existat doar în statistici, iar jurnaliștii de peste Ocean au început să înțeleagă importanța acestei victorii abia după 20 de ani, când aceștia au descoperit rezultatul ca pe o ruină egipteană găsită accidental de excavările de la Universitate. A urmat, în stilul spectaculos american, o carte și apoi un film. The Game of Their Lives. În același stil american, Gaetjens este portretizat în film ca un mistic nebun practicant de voodoo. “Familia noastră era formată din comercianți de rom și din directori de școli. Niciunul dintre membrii acesteia nu practica voodoo. Joe era catolic și mergea în fiecare duminică la biserică”, spunea indignată sora lui Joe, Mireille. Filmul apărut în 2005 îl are în prim plan pe Gerald Butler, care joacă rolul lui Frank Borghi, portarul echipei americane din 1950 [trailer].
Cu ocazia Campionatului Mondial care va avea loc în Brazilia în 2014, stadionul Mineiro (68.000 de locuri) a fost complet înnoit și așteaptă primele meciuri. Marcio Lacierda, primarul din Belo Horizonte, a anunțat între timp că federațiile de fotbal din Anglia și Statele Unite au fost contactate pentru un amical pe noul stadion care să repună în scenă faimosul meci din 1950. “Am venit cu ideea de a reedita acel meci din 1950. Am discutat deja cu o serie de persoane importante, iar ideal ar fi ca aici să se joace acel celebru Anglia-Statele Unite”, spune Lacierda. În cazul în care meciul nu va avea loc din cauze diverse, stadionul va găzdui oricum o expoziție dedicată acelui meci, iar printre exponate se va afla mingea cu care Joe Gaetjens a marcat golul victoriei în meciul contra Angliei.
Anglia și Statele Unite au părăsit competiția după prima fază a grupelor: SUA a pierdut cu 5-2 contra Naționalei chiliene, în timp ce Regii Fotbalului au început seria de competiții la care intră favoriți, dar pleacă cu coada între picioare printr-o nouă înfrângere: 0-1 contra Spaniei. De la Campionatul Mondial din 1950 până astăzi, Anglia a reușit să-și adjudece doar un turneu final (cel jucat acasă în 1966), restul reprezentând dezamăgiri. Statele Unite și Anglia nu s-au mai întâlnit de atunci decât o dată în cadrul Campionatelor Mondiale: 1-1 în Africa de Sud în 2010.
“I-am compătimit. Pentru noi, a fost o victorie și urma să primim recunoașterea de rigoare. dar cum urmau ei să explice acasă acest rezultat? Știam că acest rezultat îi va urmări mulți ani de atunci înainte. Și nu aveau cum să răspundă la întrebări legate de acest meci.” – Walter Bahr
Dar aici nu este vorba despre fotbal și despre rezultate, ci despre oameni.
JOE GAETJENS
Cei trei “americani” care au condimentat Naționala Statelor Unite în 1950 și-au continuat carierele în Europa după turneul final din Brazilia: Ed McIlvenny la Manchester United, Joe Maca la Racing White (o echipă din a treia divizie din Belgia despre care Maca nota ulterior că e mai valoroasă decât echipa care a bătut Anglia la Belo Horizonte) și Gaetjens în Franța. Pentru că presa de pe Bătrânul Continent a atacat altfel subiectul înfrângerii Angliei, francezii de la Racing Club de Paris au ținut dinadins să-l aibă în echipă pe eroul Joe Gaetjens, marcatorul golului americanilor. Haitianul nu a reușit însă să se adapteze rigorilor unui campionat de fotbal profesionist și a trecut ulterior pe la Troyes și apoi la Alès, echipă de divizie inferioară cunoscută astăzi pentru că l-a dat fotbalului pe Franck Ribery. După doar doi ani europeni, Gaetjens s-a întors în Haiti, moment în care a început a doua parte a vieții sale.
Golul marcat de Gaetjens este încă discutat de americani și de englezi, care l-au văzut diferit. “Americanii au ajuns la meci purtând sombrero-uri, fumând trabuc și au atins mingea de vreo șase ori în cele 90 de minute. Din păcate, unul dintre ei a deviat involuntar o minge și m-a prins pe picior greșit la golul victoriei”, spune Bert Williams, portarul Angliei în acel meci. Acesta este însă contrazis de Harry Keough, colegul american al lui Gaetjens: “Dacă l-ai fi văzut pe Joe Gaetjens jucând înainte și după acel meci, ai fi văzut un jucător foarte atletic. A marcat acel gol cu Anglia printr-un plonjon spectaculos, dar au fost și alte ocazii în care a reușit să depășească adversari prin procedee mai degrabă atletice.Era foarte sigur în tot ceea ce făcea pe teren. Acel gol nu a fost deloc rodul norocului.”
Văzut ca un erou în Port-au-Prince, Joe Gaetjens a devenit ambasador pentru Colgate și Palmolive. Dacă la sosirea la New York nu fusese așteptat de nimeni, Gaetjens a fost primit acasă de mii de oameni, fiind escortat acasă de câteva zeci de mașini. Eroul haitian a jucat ultimul său meci internațional pentru Haiti la vârsta de 29 de ani, contra Mexicului, profitând de faptul că formalitățile pentru transformarea sa în cetățean american au fost întrerupte în momentul plecării sale în Europa.
Gaetjens s-a căsătorit în 1955 cu verișoara sa, Liliane, cu care a avut trei copii. A fost antrenor de fotbal pentru copii, a construit o companie de curățătorie care a avut un succes imens în Haiti și a avut grijă de propria casă, o vilă somptuoasă construită pe una dintre colinele din jurul capitalei. Deși pare, povestea sa nu se termină ca un basm frumos.
“Aducea copii la terenul de fotbal și îi antrena două-trei zile pe săptămână. Putea veni oricine. Pleca cu bani de acasă, dar se întorcea cu buzunarele goale. Dacă un jucător de fotbal mai sărac îi cerea bani pentru a-și cumpăra mâncare, Joe îi dădea fără explicații. Era generos în mod natural.” – James Gaetjens, unul dintre nepoții lui Joe.
Francois “Papa Doc” Duvalier a preluat conducerea statului Haiti în urma alegerilor din 1957, iar familia lui Gaetjens l-a susținut în lupta pentru președinție pe rivalul lui Duvalier, Louis Dejoie. Dacă într-un stat democratic nu ar fi fost o problemă imensă, Duvalier a folosit o lovitură de stat planificată pentru a se autoproclama președinte pe viață în 7 iulie 1964, eliminîndu-i pe rând pe toți cei care au îndrăznit să i se împotrivească. Deși Joe Gaetjens nu a fost niciodată implicat în politică, a fost una dintre victimele colaterale ale epurării politice ale dictatorului Duvalier.
Răpit în centrul capitalei Port-au-Prince, Joe Gaetjens a fost dus la închisoarea Port Dimanche, una dintre cele mai dure din America Centrală. A fost ultima dată când cel care a adus cea mai mare victorie a americanilor a fost văzut în viață. Deși nu se cunoaște restul poveștii sale de după zidurile închisorii politice, toți deținuții aruncați după gratii de Papa Doc au fost executați, deci este foarte probabil ca soarta sa să fi fost una identică.
Memoria lui Joe Gaetjens a fost onorată într-un meci amical jucat pe Yankee Stadium între New York Cosmos și o echipă formată dn haitieni care locuiau în Statele Unite. Gaetjens a fost introdus postum în Hall of Fame-ul fotbalului american în 1976. În țara natală a fost anunțat în anul 2000 un timbru dedicat fostului fotbalist, dar o serie de probleme politice au anulat planurile.
PLUTONUL DE EXECUȚIE
Cu spatele la perete, în fața unui pluton de execuție. Finalul vieții lui Joe Gaetjens a semănat până la identificare cu povestea din ziua de 29 iunie 1950. Doar că, de această dată, centrarea lui Walter Bahr nu a mai venit. Pentru că această poveste nu este despre fotbal.
via 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
