Să zicem că nu ai văzut meciul și te bazezi pe noi să înțelegi ce s-a întâmplat. Ignoră pentru moment scorul, că el nu pleacă nicăieri. Numerele au darul ăsta în lumea sportului: rămân fixate pe pereții statisticilor mult mai bine decât cuvintele. Dar, măcar pentru cât timp ciorba e cald și durerea prezentă-n extremități, contextul trage și el la cântar. Dacă iei reluarea meciul punct cu punct, în ordine aleatorie, ai tot dreptul să spui după fiecare secvență că Sorana e acolo și că se ține cu mâinile de zgarda Igăi.
Dacă ar fi jucat cu orice altă surată din circuit, Sori pleca acasă cu victoria, sandwich-ul fetei și tema la fizică. La limită, îl ducea în trei seturi și pe unul ca Gasquet, care oricum se gândește cu groază la sezonul ăsta de zgură, mai ales după ce a văzut valul de praf saharian și el a înțeles că ăsta e semn divin că îl va mai întâlni o dată pe Rafa Nadal.
Când însă vezi meciul de la un capăt la celălalt, asta echivalează cu a înțelege un puzzle pe care îl făceai în orb. Descoperi că deși erai entuziasmat de faptul că ai găsit toate piesele care compun căluțul gri, puzzle-ul e de fapt o scenă de război medieval și mai ai încă 300 de mânji de cinci culori și nuanțe diferite. Între cifre nici măcar nu au fost diferențe atât de mari, până când le măsori pe cele care contează. Cele de pe tabela de lângă teren.
Ca să nu piardă într-o oră de joc și 14 game-uri, Sorana ar fi trebuit să joace perfect. Și dacă ar fi jucat perfect, ar fi pierdut în două ore de joc și 24 de game-uri. Primul game al meciului ne-a scos de la vestiare una dintre versiunile câștigătoare ale Soranei. E vorba despre acea Sorana care știe unde trebuie să dea și are un plan la care a cusut toată noaptea, după care a dormit ca un prunc luat cu forța de pe pârtia de ski.
Dar jocul tras către perfecțiune se transformă în boală dacă îl pui bot în bot cu jocul cuiva care mai degrabă poate fi surprinsă bând bere la pet în birtu` gării decât să o prinzi într-o zi în care-i sunt încălcite cablurile ce leagă mâinile de creier și de biblioteca universală a tenisului. Jocul perfect al oricui devine un joc cel mult peste medie când adversară e Iga Swiatek, pentru că fata asta are talentul și capacitatea de a anula perfecțiunea creată de cei care fac asta ca hobby și nu ca scop în viață. E ca și cum în mijlocul Siberiei ai crea o replică fabuloasă a Turnului Eiffel. Dacă o tragi după tine până în Paris și o pui lângă stâlpul original, te râd câinii cu covrigi în coadă.
Foto: Robert Prange/Getty Images)
Covrigi de care Sorana a scăpat. Dacă asta chiar contează pentru cineva, deși nu cred. Și nu ar trebui. În momente ce pot fi doar decupate și admirate în vidul spațial al tenisului, Sorana a produs tenis bun. A atacat de fiecare dată când a putut. A căutat orice linie i-a fost măcar marginal accesibilă. Sau măcar în câmpul vizual. A fost ca un student hotărât să pescuiască fiecare bucățică de carne de pui din ceea ce cantina a numit cu optimism ciorbă de pui a la grec: deși studentul știe că i s-au alocat doar șapte cubulețe de 2x2x2 milimetri, el muncește pentru fiecare dintre ele, de parcă ar fi un istoric în căutarea celor 7 Minuni ale Lumii.
În tot timpul ăsta, de neclintit nici măcar în momentul în care Sorana a strănutat și tribuna i-a urat „sănătate” în vreo cinci limbi, Iga și-a continuat drumul. Ca o bucată de perete care se îndreaptă spre mașinile parcate lângă clădire: e o chestiune de fizică simplă, matematică de cea mai joasă speță și o măsurare a timpului de care ar fi capabil și-un ministru ce a promis acum 15 ani că face autostradă în 5 ani. Plus concluzii. Care nu au nevoie de cuvinte, ci doar de o grăitoare alăturare de numere: 6-1, 6-1.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Madrid Open 2024 îți sunt oferite de 2Performant.
Thiago Monteiro – Stefanos Tsitsipas: 6-4, 6-4;
Thiago Monteiro are toate șansele să vă amintească de vremurile în care în fotbalul românesc existau scouteri și echipele se pregăteau de Cupa UEFA aducând pe la Episcopia Bihorului un autocar de sud-americani. Monteiro are ceva din Dayro Moreno. În special rezultatele de până acum în circuit: omu` a câștigat niște turnee challenger în țări care sunt cu tenisul la un nivel atât de scăzut încât încă trece drept amuzant bancul cu tipu` ce i-a cerut peștișorului de aur să fie tare-n tenis.
Dar așa un CV nu echivalează cu faptul că nu l-ai putea bate pe Stefano Tsitsipas. Ba dimpotrivă: ca să îl scoți pe grec din turneu, e chiar recomandat să fii genul de jucător echipat și azi cu șosetele purtate ieri pentru că nu ai un membru al echipei care să-ți schimbe bani în euro și să poți trece printr-o Mercadona.
Cu o singură minge de break în tot meciul și o incapacitate aproape cronică de a returna ceva ce mai apoi să poată fi transformat în punct, Tsitsipas măcar a avut grijă să nu umple prea mult frigul din Madrid. În schimb, a consumat timp de emisie pentru televiziuni și jumătate de tură de muncă a oamenilor care au grijă ca zgura să fie perfectă până când încep jucătorii să tropăie pe ea. Singura evoluție a lui Tsitsipas în meci a fost dată de faptul că, spre deosebire de primul set, în al doilea a lămurit lucrurile mult mai repede, pierzându-și serviciul încă din primul game. Pe de altă parte, mai pot exista explicații pentru rezultat: așa protestează omul față de faptul că în ultimele 19 zile a jucat 11 meciuri. Adică totuși, cât să mai suporte și el o viață în care singurul „bună dimineața” pe care îl primește de la Paula e în conversația de pe whatsapp?
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Rafael Nadal – Alex De Minaur: 7-6, 6-3;
Aș fi spus asta oricum, și fără meciul ăsta: vor veni vremuri în care Rafa nu va mai juca și măcar un manager de turneu va lua în calcul ideea de a înscrie în competiție, pe tabloul principal, un stick cu reluări ale meciurilor lui Rafa. Și reluările alea ar avea audiență (live și pe stream) mai bune decât 75% dintre meciurile din primele trei tururi. Și vom fi foarte fericiți.
Până atunci, Rafa e pe teren. În continuare transpiră într-un hal care duce spre zgură atât de multe minerale și săruri încât, după meciurile lui, poți planta gulii și transformi complexul de tenis în fermă eco. Pe Rafa îl ajută în continuare sponsorii. Nike aproape că i-a transformat bandana de pe cap în căciulă, în încercarea de a-i ascunde chelia. E bine că mai primește și ceasurile alea care îi țin încheietura lipită de braț. Tot Universul se bate pentru a prelungi cariera lui Rafa.
De Minaur, nu. Băiatul ăsta cu față de licean trecut de patru ori prin clasa a 12-a și de opt ori prin examenul scris la materia de profil a intrat pe teren după ce și-a dat probabil un reset. Omul a găsit o modalitate prin care să joace cu Rafa având tot creierul activ, mai puțin partea care știe cine e Rafa, ce trenă are după el și ce vor oamenii din tribune. E o performanță în sine. E ca și cum ai pleca spre Vârful Everest cu aceleași gânduri cu care mergi de trei ori pe zi la supermarket și ți-ar mai și ieși.
Nu e foarte clar ce forțe îl mai împing pe teren pe Rafa. E tot mai mult ceva ce duce către ideea de vrăjitorie. Loviturile îi sunt la fel, iar modul lui de a juca e ca o geacă vintage purtată în 2024: nu îți e clar cum a rezistat și te uimește că cineva e capabil de un astfel de proces de conservare a unui bun, când toată lumea din jurul tău se degradează cu viteza cu care se schimbă orele. Mai puțin Nadal și modul lui de a se raporta la tenis. Omul nostru are același mod suspect de a intra în punct, lovind pe centru până când te face să spui „da` mai dă mă și la tușă!”, dar apoi câștigă punctul.
Într-un tenis în care meciurile echilibrate se joacă de multe ori doar de dragul de a se ajunge la tie-break, Rafa și Alex au trântit un meci în cele 12 game-uri și încă unul în prelungiri. Și apoi încă unul în prelungirile prelungirilor. Cu oameni care urlau, cu valuri, cu Rafa fiind jucătorul de pe locul 500 ATP venit să fure flori de la capi de serie și să desțelenească din zgură copiii ce se obișnuiseră cu ideea că nisipul e al lor și pot purcede către construirea de castele futuriste. Iar în setul doi a continuat petrecerea.
Mai puțin pentru De Minaur – e adevărat! –, dar așa arată viața fiecărui actor în rol secundar aciuat pe lângă un astfel de episod în care oamenii se adună mai mult pentru poveste decât pentru foc și grătare. Inevitabil, cineva pus în farfurie la final, dar așa trăiește tenisul: cu victime colaterale pe care le băgăm în malaxor de dragul de a aplauda scântei, după care le scoatem, le punem la uscat și le mai dăm o șansă data viitoare. Oricând o fi ea și oricând vor avea norocul de a nu mai nimeri cu granguri.
Foto: Clive Brunskill/Getty Images
Maria Sakkari – Sloane Stephens: 6-1, 6-3;
Probabil ați sesizat energia pe care o investesc în încercare de a mă abține și de a nu scrie nimic despre meciul jucat de Ostapenko. E o modalitate de autocontrol învățată în vechile cărți de strategie militară ale lui Sun Tzu. Și e felul meu de a-i transmite lui Mircea că, deși e undeva la coada vacii și a tractorului prin Azore, în mijlocul Oceanului, pe continent încă e nevoie de el. Chiar și măcar pentru a distribui pe pagina lui de Facebook cronicile, așa încât să ajungă la cât mai multă lume.
Ca să-mi iasă, m-am uitat azi la tot felul de meciuri. Cum a fost și ăsta, mai ales că „Sloane Stephens” e un nume care a tot avut ecouri în creierele noastre în primele luni ale anului. La un moment dat juca cu Sorana Cîrstea mai des decât am eu apă caldă la duș și mi s-a părut că ne-am familiarizat bine cu ea. În plus, mai e Maria Sakkari, o fată muncitoare de la care aș vrea cândva să aflu care îi e rutina de antrenament pentru mușchii spatelului. Iar apoi să i-o vând lui Tavi Popescu. Prin comparație, el are nevoie de așa ceva mult mai mult decât am eu.
După ce partea de sezon din Statele Unite i-a adus o finală pierdută cu Swiatek la Indian Wells, revenirea mai aproape de casă nu i-a mai adus nimic lui Sakkari. Prin urmare, Madridul e locul perfect în care să sape galerii cât mai ample, pentru că punctele alea nu se apără singure, iar din top 10 se cade ușor. Aproape la fel de ușor cum pare a fi – cel puțin în perioada asta – să o bați pe Sloane Stephens. Cu o precizare: la turneele la care croissantele sunt făcute de chefi din restaurante cu stele Michelin, nu servite după ce au fost dezghețate în cuptorul cu microunde.
Pentru că, da, Sloane a câștigat recent la Rouen, dar știrea probabil că nu a ajuns și la Sakkari, care a încheiat discuțiile de azi într-o oră și trei minute de joc efectiv. Adică fix cât mi-ar fi luat mie să îmi sun terapeuta și să îi explic de ce nu mai pot deja de ani de zile să mai văd meciurile lui Ostapenko.
Foto: Irina R. Hipolito/Europa Press via Getty Images
Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.
