Observ o ușoară condescendență când vine vorba de meciurile Igăi Swiatek, pe care lumea-i supărată nevoie mare pentru că are tupeul de a nu zâmbi atunci când dezafectează construcțiile ilegale prin care adversarele vor să înlocuiască verdele din mintea ei cu beton armat. Cumva, mulți o asociază pe Nati (o cheamă și așa, nu facem pe Nănașele gratuit pe aici) cu pensionarii ăia mereu încruntați care înfigeau cuțitul în mingea sărită peste gard doar pentru că atenta la integritatea castraveților. Coșmarul copilăriei noastre proiectat într-o copilă care a luat în serios o dezmembrare halepiană venită în momentul potrivit și s-a transformat în mecanismul aerian de azi.
Dar să fii supărat pe Iga că-și bate adversarele pe muzică hard rock doar pentru că nu-ți rânjește fasolea și, deci, nu te bagă practic în seamă e ca și cum ai fi supărat pe un robot de uzină că face șaibe perfecte zile la rând fără să-ți trimită mailuri cu urări de sărbători. Să-i întorci spatele doar pentru că nu te salută și nu-ți știe numele.
Foto: Mateo Villalba/Getty Images
Sigur că Iga nu-i Federer, să deseneze Gioconde cu racheta prin molecule. Ceea ce ne demonstrează pentru a nu-știu-câta oară că hainele chiar nu-l fac pe on. Dar nici fontul cifrelor seci ale tabelei nu a contat atunci ale noastre au câștigat finale și au ridicat cupe. Din partea noastră, puteau să folosească Comic Sans, la o adică. Deci, în final, totul e o chestiune de optică, de orizont, de unghi de abordare.
Când Iga înșurubează racheta în jurul mingii la forehandul ăla înfășat și aparent înghesuit, poloneza joacă darts cu racheta. Pentru că secretul ei nu-s loviturile scelerate și aproximative pe care nu le poți apăra nici cu scutul, ci acuratețea. Și devine sănătos să știi că, în epoca în care rachetele chiar se ridică la nivelul substantivului care le definesc, în unele colțuri ale cartierului avem inși care joacă petanque și-și petrec tinerețile căutând curba, nu vectorul. Lucru care a fost pus în aplicare în tot ADN-ul swiatecilor: mama și sora Igăi sunt dentiști și joacă la zecimea de milimetru, în timp ce tatăl fetei a fost canotor și a contribuit mai ales cu ritmul.
Plus c-a fost și ziua ei azi. A făcut 23 de ani copila asta care până azi a adunat 4 Slam-uri, mai multe turnee 1000 decât putem să cronicărim noi și a bătut o grămadă de recorduri imposibile, cel mai abraziv pentru mințile noastre permisive fiind cele doar 5 game-uri pierdute în drumul spre titlul de la Doha din 2023.
O să vă zâmbească din poze încă vreo 10 ani de acum înainte. Iar noi ne vom adapta cerințele la specificațiile tehnice ale mașinii de șaibe.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.
Carlos Alcaraz – Sebastian Korda: 6-4, 7-6, 6-3
Nu am trecut niciodată prin asta, dar mă pot pune în pielea personajelor: trebuie să fie absolut înfricoșător pentru un jucător de tenis să joace cu un adversar pe care-l știe de mult, căruia-i știe defectele, căruia știe ce să-i facă, despre care știe ce șuruburi scârțâie, dar cu toate astea să aibă absolut zero șanse reale să câștige meciul.
Îl știi pe copilul din fața ta de pe vremea în care încă-i amesteca maică-sa în băutura izotonică și se calma cu ceai de mentă și sunătoare. Dr în fața ta, desfășurat și răcnind furios, e un monstru cu care e imposibil să joci, ce să mai vorbim de câștigat. Nu cred că durează mai mult de câteva game-uri până să te prinzi că ești pur și simplu arestat la domiciliu pe teren vreme de trei seturi, cu 50 de camere holbându-se la tine și cu câteva sute de milioane de oameni urmărind execuția în direct. Ai vrea să te retragi, să pleci la vestiare, să te-nfășori în prosop, să te-adâncești în gheață, să taci, să-ți pui playlistul de despărțire și să analizezi versurile adânci și pline de sens.
Clive Brunskill/Getty Images
Dar nu ai voie. Regulamentul te ține pe teren aproape trei ore ca să joci rolul fânului din scena nașterii. Nu contezi, ești la mențiuni, și altele, +1, însoțitor, bagaj de cală, în timp ce ăsta micu’ zboară cu aripile întinse peste tot Parisul, ajunge la mingi teleportându-se pe teren, basculează puncte de 30 de schimburi, iar la final face expoziție de strungărețe în loc să respire greu și să-și scuipe pleurele prin colb, cum aproape că faci tu.
El este personajul principal, protagonistul, vedeta, omul care pupă statuia, dar în același timp e și rol secundar, scenarist, regizor, sunetist, operator, omul cu costumele, catering, compozitor de coloană sonoră și coloana sonoră însăși. Cântă viori, tobe, harpă și vocal în același timp, iar când deschide gura se înmoaie radioul și se-nfundă frecvențele. E adulat, adorat, alintat și doar sleeve-ul ăla care-i presează mușchii brațului drept îl recomandă ca membru al speciei comune.
În rest, omul din fața ta e orice, dar nu copilul ăla căruia știai unde să-i desfaci șurubul ca să-i scârțâie balamalele.
Ușa asta nu mai are balamale.
Mateo Villalba/Getty Images
Clara Tauson – Jelena Ostapenko: 7-6, 4-6, 6-3
Ne place să glumim pe seama acelui Roland-Garros din 2017 care nu a mai avut loc din cauze independente de voința postului nostru de televiziune, astfel că trofeul a fost găsit sub zgură, la excavări, de o letonă care de-abia scăpase de micul dejun cu cereale și lăptic. A fost momentul în care ni s-a născut Nănașa, acest personaj de carieră care adoră să se furișeze pe bombeuri în timp ce imită metaforic gimnastele de pe bârnă, arătându-ne talpa bocancului în timp ce se dă peste cap pe șantier.
Una e însă să nu aibă loc în sufletele noastre, ale celor asupriți, alta e să nu fi avut loc pentru înșiși organizatorii turneului, care ieri au programat-o pe Ostapenko pe terenul 13 al complexului de la Roland-Garros, acolo unde joacă copiii, abonații, juniorii și alte categorii defavorizate, în niciun caz o tipă care are în bibliotecă, printre cărțile lui Jamie Oliver, și cupa Suzanne Lenglen.
Foto: Olimpik/NurPhoto via Getty Images
Meci cu Clara Tauson în turul al doilea pentru Nănașă, deci. Aparent, o partidă ușoară ca un tort de bezea cu fix atâta lămâie cât trebuie ca să-i ia din dulceață. Practic, un chin în setul decisiv pentru Leana, care a fost nevoită să se plimbe pe ea însăși până la fileu și-napoi de câteva zeci de ori, chemată de scurtele impecabile ale danezei. Și când n-au fost impecabile, au fost fix cât a fost nevoie să fie ca să sape în mintea și-n acidul lactic al letonei, supărată pe mingi, pe rachetă, pe lume, pe fileu, pe zgură, pe stilul adversarei, practic pe absolut orice în afară de ea însăși.
Singurul mare regret care-mi rămâne pe suflet după meciul ăsta e că Leana a apucat s-o exmatriculeze de la Paris pe Jaqueline în turul 1, pentru că a noastră a dat cu daneza de parchet anul ăsta la Cluj, când i-a administrat subcutanat un covrig vizibil și azi pe mintea Clarei – medicii scandinavi au declarat excrescența o anomalie cerebrală. Și-așa se face triunghiul: anul ăsta, Jaq a bătut-o pe Tauson, Tauson pe Leana, Leana pe Jaq. Chestie din care este absolut evident, ca de obicei, că Roland-Garros-ul din 2017 nu a existat.
Rămânem în turneu cu Clara, o tipă care, dacă mă-ntrebați pe mine, n-a apucat să ne devină antipatică. Încă. Dar există toate premisele ca treaba asta să fie doar o chestiune de timp: aveți încredere când vă spun că e ceva în ADN-ul jucătoarele daneze care ne zgârie bara față cu lanțul.
Tim Clayton/Corbis via Getty Images
Martin Etcheverry – Arthur Rinderknech: 3-6, 6-7, 6-1, 5-0 (abandon Rinderknech)
După ce că francezii urlă la lună pentru că li se duce-nspre pensie o generație care n-a câștigat mare lucru în tenisul mare, dar în mod cert ne-a oferit ipoteza că între straturile de croissant se ascunde mereu medicație pentru nervi și derapaje necontrolate, cei rămași se sinucid profesional în văzul lumii.
Arthur Rinderknech n-a fost niciodată pe afișul vreunui turneu, din două motive. Primul e că nu-i încape numele, al doilea că nu ar reuși să-și aducă nici rudele la terenul de tenis dacă trebuie să plătească bani pe bilete. Cu rezultate modeste spre inexistente la Roland-Garros, adică în propria sufragerie, Arthur și-a promis că nu mai rămâne repetent și anul ăsta și s-a pus cu burtica pe manualul de tenis, egalându-și ușor cea mai mare performanță la Paris: turul al doilea. Acolo unde a căzut cu argentinianul Tomas Etcheverry, jucător care înoată în cerc prin aceleași zone ale clasamentului în care nu poți spune c-ai reușit performanțe majore în tenis, dar nici că te plimbi prin lume pe banii părinților. Deci nu putem spune că Dumnezeul tragerilor la sorți n-a fost francez. Practic, omul nostru avea toate șansele să se califice în sfârșit într-un eliberator tur al treilea.
Silvia Lore/Getty Images
Zis și făcut: nu ieșise cucul la două ore de la startul meciului și Rinderknech avea 2-0 la seturi și sărea-n sus de bucurie după un tiebreak câștigat la a patra minge de mântuire. O bucurie pe cât de exagerată ca estetică, pe atât de timpurie: Tomiță și-a revenit din pumni, a redus din handicap luând setul al treilea și-un break dintr-al patrulea și se pregătea să arunce partida la penalty-urile decisivului.
Doar că Rinderknech avea alte planuri: de frustrare c-a plasat un rever în burta fileului la 0-2 în setul al patrulea, francezul s-a crezut Zidane în meciul cu Leverkusen din finala aia de Champions League și-a șutat în panoul de reclame de pe marginea terenului, avariindu-și iremediabil degetul mare al piciorului. A abandonat trei game-uri mai târziu, când era deja evident că are nevoie de sprijin să treacă strada, darămite să joace la Roland-Garros, turneu pe care francezii îl așteaptă ca pe untul cu sare.
A venit medicul, i-a înfășurat degetul ca pe mumie, s-a încercat reparația morală în fața spectatorilor, dar s-a terminat cu abandon și cu bifă în căsuța uneia dintre cele mai imbecile accidentări din istoria acestui sport. Aș zice că-i păcat de spectatorii care au venit să-și vadă băiatul, da’ francezii din tribune, mereu mult mai importanți decât jucătorii în sine, mai și merită câte-o convulsie din partea hazardului din când în când.
Aici e momentul:
Matteo Arnaldi – Andrey Rublev: 7-6, 6-2, 6-4
Domnul Andrei s-a jurat pe roșu că nu va mai mișca plăcile tectonice trântind rachetele de pământ după ce la turneul din Dubai i-a fost scăzută nota la purtare, scos la careu și apoi exmatriculat pentru că i-a șoptit suav unui arbitru de linie câteva versuri din Rammstein în limba rusă. Iar evoluția rubleviană a fost vizibilă de atunci. În ciuda unei perioade de adaptare la noua ordine mondială din propria minte, vreo lună în care n-a legat două victorii și-a părut că o dată cu nervii și-a pierdut și talentul, rusul a câștigat turneul de la Madrid, unde l-a scos în decor implicit pe Alcaraz, membru în formația New Kids on the Block, varianta trap. Iar asta l-a transformat automat într-unul dintre favoriții de la Roland-Garros, pentru că știm foarte bine lecția filosofică: ce naște din zgură șosete mănâncă.
Azi, însă, mintea lui Rublev s-a răzvrătit din nou împotriva sistemului. N-a fost nevoie decât de un tiebreak în care a ratat o minge de set într-un meci aparent benign în turul al treilea, cu italianul Matteo Arnaldi, pentru ca mecanismele cerebrale ale rusului să intre în overdrive și să pută a ars prin ecrane. Rachetele lui Andrei au fost supuse unor cazne fizice mult peste limitele flexibilității din testele de anduranță, iar peisajul a primit accente masochiste când omul nostru a început să-și verse urgiile pe propriile picioare, abuzate cu obidă.
Tim Clayton/Corbis via Getty Images
Nu mai zic de momentul în care a luat la șuturi noile scaune la care au lucrat meșterii francezi pentru ca jucătorii să-și odihnească oasele cu stil. Sperând că ați citit cronica anterioară, cea cu aventurile lui Rinderknech la dispensare, pot spune că norocul rusului e că degetele antrenate vreme de multe generații prin frigurile siberiene sunt mai rezistente decât chibriturile pe care le folosesc francezii să nu cadă-n nas când pășesc prin grădinile de la Versailles.
Fără ca vreunul dintre noi să fie specialist în psihologie sau mecanică, a fost destul de evident că lui Andrei i-a cam patinat ambreiajul și că ar avea nevoie urgentă de o revizie completă. Groaznice imagini, explicabile pe alocuri doar dacă Rublev a văzut între timp documentarul Nasty și-a dorit să evoce spiritul primului histrion al unui sport care până prin anii ’70 se îmbrăca la cravată.
Clive Brunskill/Getty Images
După ce și-a turnat pe cap o tonă de gheață la vestiare, Rublev și-a pus scuzele la muncă, declarând că-i dezamăgit de propriile ieșiri pe scenă. Nu știu dac-ați văzut Me, Myself and Irene, un clasic al genului, dar cele două persoane care stau cu chirie în mintea rusului ar putea să facă din când în când măcar curățenie și să arunce reciclabilele la ghenă.
Dincolo de fileu, Matteo Arnaldi a asistat aparent impasibil la circul care se desfășura în cartier, răspunzând – spre onoarea lui – cu un joc impecabil care n-a făcut decât să sape rigole, ravene și ogașe și mai adânci prin magma fierbinte din capul rusului. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă meciul ăsta s-ar fi jucat în sferturi, tradiționala graniță dintre realitate și imposibil în turneele de Slam în caietul de sarcini al lui Rublev.
A făcut Eurosport un compendiu de imagini cu Rublev azi. Atenție, urmează imagini care vă pot afecta digestia.
Tim Clayton/Corbis via Getty Images
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
