Poland-Garros

Până la alte ordine, Iga nu e doar motor pentru decolările din ultimele luni, ci și pistă de aterizare și turn de control. E al naibii de greu să cuprinzi în brațe piscinele de consum mental prin care Iga a trecut între două titluri la Roland Garros. A fost cometă necunoscută, speranță neînțeleasă, prințesă aplaudată, declarată dispărută, găsită și certată, primită și așteptată, iar acum, la a doua încoronare, e temută și, cel mai important, aparent inevitabilă.

Nimic din jocul ei nu se mai atinge de standardele umanului așa cum îl cunoșteam noi. Putea fi Coco, puteai fi tu, puteam fi toți. N-ar fi fost nimic personal, dar nici nimic pentru noi. În mintea Igăi nu mai există cifre, statistici, procentaje și cote. Când ești Iga din 2022, viața e doar un teren pe care liniile se plimbă la comanda minții tale, iar gravitație există doar în măsura în care o invoci. Finala nu putea să ducă nicăieri altundeva.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Nici n-a avut timp Coco Gauff să silabisească „nu am forehand”, că primul set era plecat înspre lumină. Toate punctele bune făcute de americană au fost în zona de nimic: la 0-30 și 15-40 pentru adversară, un backhand trăznit în teren, lângă linie, te ajută doar să prelungești agonia, să nu urle francezii că au dat banii degeaba pe biletul de pe Chatrier. Dar nu-ți schimbă tăvița pe cupă.

Chiar dacă a avut 2-0 la începutul setului secund, Coco nu a reușit să își explice de ce i s-a întâmplat asta după ce tocmai i se întâmplase primul set, pe care l-a pierdut 1-6 fără să înceapă să-și umezească axilele. Iar unde nu sunt răspunsuri, e Iga. Care anulează nevoia de întrebări. Jocul polonezei a avut doar certitudini și o accelerație călcată până când în talpă s-a simțit mai degrabă căldura asfaltului decât preșul.

Partea bună e că Iga are 21 de ani. Partea și mai bună e că Coco are 18 și despre ea vorbim deja de-o pandemie și ceva. Iga, în doi ani, a avut timp să plece și să vină indiferent de cine a judecat-o. A luat un 10, a mers să ude burețelul la baie, a mușcat din cretă și acum e atât olimpică pe sate, cât și campioană mondială la categoria grea în același timp. Coco are șansa minunată de a putea să nu plece niciodată nicăieri. Să găsească fierul beton de care fundația jocului ei are nevoie, să crească un câine de forehand care să nu îi mai plece pe veci din curte și să primească adresă permanentă în topul circuitului feminin. E loc pentru amândouă și pentru mai multe. cc Emma.

Coco a jucat azi, în finala de la Roland-Garros, cu elanul tinereții, cu un serviciu incert, cu un rever decent, dar fără forehand. A părut că i-au pus ăștia pe rachetă un racordaj convex, un fund de wok cu care s-a chinuit vreme de două seturi rapide să nimerească o minge sulfuroasă. I-au plecat toate afară, la muncă. Și probabil se vor întoarce la un moment dat: fata are 18 ani și in 2035 tot despre ea vom vorbi prin cronici.

E mult mai probabil să nu mai fim noi pe-aici decât să nu mai fie ea.

Dincolo, Iga Swiatek a jucat tenis de serie, nu manufacturat. A fost schimbul 1 la uzină, s-au produs șaibele, s-a semnat condica, s-a reglat fin un mecanism care a scârțâit vreme de două guri de apă la începutul setului secund și s-a primit salariul, iar la final s-a mers la familie și s-a luat în brațe loja. Per total, Iga a fost azi mai degrabă la serviciu decât la tenis și și-a făcut impecabil treaba pentru care a fost angajată. Așa cum o face de 35 de meciuri încoace.

A fost și emoție. Iga a zâmbit la final, Coco a plâns la final. Oameni suntem, copii facem, titluri câștigă.