Nodul Grigordian

---

La 33 de ani, Grigor Dimitrov e cel mai vârstnic jucător rămas pe tabloul masculin de la această ediție de US Open și victoria lui cu Rublev ar fi fost cea mai impresionantă chestie a zilei dacă, la interviul de după meci, nu și-ar fi dat întâlnire cu Serena Williams și Alicia Keys direct de pe teren, între două răspunsuri aruncate într-o engleză perfectă. 

Mai avem de azi un motiv pentru care tenisul e magic: în niciun alt sport nu pot coexista atât de simplu doi oameni atât de diferiți cum sunt Grigor și Andrey. În fotbal, unul dintre ei ar lua imediat cartonaș roșu. La înot, Grigor ar descoperi că pe apă poți sta plută și nimic nu l-ar mai motiva să dea din picioare. 

Dar tenisul îi ține în brațe pe amândoi, alături de noi și toate fetele amorezate de Grig pe bună dreptate. Iar asta se întâmplă deși Rublev e norocos că a rămas la sportul nostru, pentru că tenisul te obligă să stai – în medie – cam la 10 metri de adversar în permanență și oferă garanția totală a lipsei de contact cu acesta. Pentru temperamentul rusului, asta e șansa de a rămâne în libertate, șansă pe care societatea nu ar fi putut să i-o ofere altfel.

Revenind la meci, ne-am bucurat ochii cu un traseu de carusel ce a trecut prin debaraua plină de mișcări elegante de care e capabil băiatul vecinilor, dar și prin combinația de foc și explozii ce rezultă din faptul că Rublev, ca oricare dintre noi, inspiră și expiră, doar că nu lucrează cu aceleași elemente chimice pe care le utilizează plămânii noștri.

În primul set, cu serviciul la 4-3 pentru Rublev, Dimitrov a făcut trei duble greșeli în game și a trimis o minge atât de departe în out, încât putea fi înscrisă la Jocurile Olimpice, în proba de aruncare a greutăților care te apasă înainte de ziua de salariu. Doar că Rublev nu acceptă ca în spațiul pe care el îl poate acoperi cu simțurile principale să fie existe cineva mai disperat, dezamăgit și cătrănit decât el. 

Dacă pe arena centrală pe care joacă – prin absurd – apare un porumbel cu picioarele orientate spre stânga și penajul înmuiat în benzină premium, Rublev va reacționa și va demonstra audienței că tot lui îi e mai greu în viață și tot supărările sale merită mai multă atenție. Așa că a pierdut aproape instant primul break și ulterior tot setul.

Pe măsură ce meciul a mers înainte, supărarea lui Rublev pe faptul că adversarul există a devenit tot mai vocală. Totuși, e admirabil cum Andrey nu își pierde luciditatea în astfel de momente și tot poate să priceapă ce i se întâmplă, deși are comportamentul unui rinocer speriat de un fluture, dar aflat deja la al șaptelea dispensar sătesc pe care îl dărâmă. “Fiecare minge pe care i-o dau pe forehand e punct pierdut”, a fost observația corectă a lui Rublev, care într-un final a ajuns să joace prelungiri în setul doi.

Acolo, Dimitrov a câștigat cinci puncte consecutive în tiebreak, chestie care a produs o nouă reacție normală din partea lui Rublev: omul – nici mai mult, nici mai puțin – și-a dat un pumn în gură, iar apoi s-a dus la vestiar, spre oroarea meseriașilor arenei, care mâine vor avea de pus altă faianță și de acoperit urmele de dinți lăsate în ușă. 

După care Dimitrov a dispărut vreme de două seturi în care Rublev a egalat și s-a liniștit. Și vă spun sincer că, în adâncul sufletului meu, cred că asta i-a fost lui Dimitrov strategia. Și logica îmi spune așa: în setul doi devenise clar că Rublev nu poate pierde la nesfârșit. Statistic vorbind, un set câștigat era la ușă. Dar dileme ar fi putut fi alta: era bine dacă Rublev l-ar fi câștigat călărind valul, îmbibat în energie și cu testosteronul fierbându-i în ochi sau era mai constructiv pentru Dimitrov ca adversarul lui să culeagă de pe jos un măr pe care în mod evident altcineva nu l-a dorit și nu a vrut să se aplece după el?

Scenarii fanteziste, dar băiatul e din Bulgaria și dacă poate să vândă mașini cu volan pe dreaptă în țări care nu sunt Anglia, poate să dreagă și un sac de dinamită ținut în soare dogoritor, așa cum era Rublev la final de set doi. Cert e că rusul a egalat și am ajuns în decisiv, acolo unde ne-am reamintit că Andrey are totuși o hibă mare: e o calamitate în preajma fileului. Așa a pierdut inclusiv ultimul punct, venit după o serie de game-uri dominate în liniște de Grigor.

Mai rămânem cu ceva, poate cea mai degeaba statistică, dar totuși capabilă să spună niște lucruri: Dimitrov e primul jucător născut în anii ‘90 care ajunge la 300 de victorii pe hard. Asta sună a treabă complicată, mai ales dacă vii dintr-o țară care, la fel ca România, are nevoie de ani de zile pentru a turna pe câmpie echivalentul de autostradă al unui teren de tenis.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.

---

Paula Badosa – Yafan Wang: 6-1, 6-2;

De unde în urmă cu ceva timp abia reușea să se miște și îl mai avea pe cap și pe Stefanos cu dramoletele lui de adolescent care vede o gagică în Neckermann și crede cu tărie că individa i-ar putea fi promisa, Paula Badosa revine în circuit cu viteza cu care pornește la vale orice partid naționalist de extremă dreaptă de îndată ce scapă la borcanul cu populism. 

Yafan a lăsat impresia că e bucuroasă de ocazie pentru că nimeni nu era prin zonă la ora aia ca să bea cafea în New York și chiar nu avea cu ce să își omoare două ore până la avionul spre casă. Așa că a semnat condica în meciul cu Paula, care a mai primit în felul ăsta câteva zeci de minute de antrenament pe o jumătate de tablou care, până acum, a părut desenat după măsurătorilor și indicațiile jucătoarei din Spania. 

În timp ce Paula a mai strâns șuruburi și s-a asigurat că în dăsagă are suficiente resurse fizice și mentale pentru a continua la US Open și luni, Yafan s-a remarcat doar cu jocul la fileu, relativ țeapăn pentru o jucătoare care, altfel, s-a speriat la fiecare dintre cele opt ocazii de break pe care le-a avut într-un fel sau altul, dar de obicei cu largul concurs al Paulei. 

A fost până la urmă o încălzire bună pentru Paula, care în urmă cu câteva luni contempla ideea unui post definitiv, dar care recent a câștigat un titlu la Washington și de atunci clădește cu migală pe un bilanț victorii – înfrângeri de 14-2. Adică fix regimul de consum care e recomandat când ai de revenit în clasament, într-un an în care nu ai de apărat niciun punct. 

Emma Navarro – Coco Gauff: 6-3, 4-6, 6-3;

Puțini dintre cei care stau cu ochii mijiți în cronicile astea au la momentul vorbirii șanse reale să mai testeze, așa că îmi permit să vă îndemn să vă imaginați, nu să mergeți să încercați un meci pe Arthur Ashe. Prietenul Daniel Popescu a făcut măsurătorile și ne ajută aici cu pereții pe care să ne sprijinim în timpul visului. Eh, până azi, Emma Navarro își imagina și ea. Până săptămâna trecută, nu câștigase niciodată vreun meci la US Open. 

Cred sincer că Emma e foarte mișto. Cred că dacă Brâncuși se năștea în anii ‘80 și călătoria lui spre occident începea în epoca zborurilor Transatlantice, ar fi ajuns în SUA, le arăta americanilor cronicile noastre și Emma ne dădea like. Și-a petrecut vara pe barca olimpică cu LeBron James, anul 2024 a catapultat-o pe locul 12 WTA, iar acum a răzbunat nopțile de sforăială în meciul cu fosta colegă de cameră de la Paris. Pentru că da, suntem siguri că secretul de nespus al lui Coco e că sforăie. 

Emma e și foarte relaxată. Ai putea să o vezi pe peronul Gării de Nord și să crezi că fata e la plajă. Dacă orașul e atacat de forțe extraterestre, dar numai Emma are telefon cu funcția de Ro-Alert activată, nu vei afla niciodată care e pericolul și vei sta trei zile în adăpost crezând că atât îi ia Emmei să găsească vinul ăla bun care merge cu pastele carbonara.

De prisos să spunem, Coco nu-i așa. Coco joacă pentru punct, victorie, viitorul ariciului pe care doamna educatoare i l-a dat în grupa pregătitoare și pentru vreo trei sate de copii asiatici care de fapt nu i-au cerut niciodată nimic. Iar când pică, pică, așa cum a făcut-o azi, producând o linie statistică pe care unii nu o obțin nici dacă joacă reverul lovind din foarfecă laterală: 19 duble greșeli cu 14 winnere și 60 de erori neforțate. 

Prin urmare, cu adevărat surprinzător e faptul că Emma a putut să piardă un set. Și ne vom concentra puțin pe asta. În conferință, Navarro a spus că a avut câteva minute în care i s-a cam oprit creierul într-o intersecție nesemaforizată. Spre final de set, Coco a făcut rost de trei mingi de break deși jocul îi era în continuare încarcerat între limitele serviciului și în cele din urmă a egalat situația pe tabelă. 

Doar că Emma și-a dat imediat reset, a revenit la mingile lungi, tăioase, care fac vânătăi în teren atunci când cad și produc icnete ale racordajului la contactul cu racheta adversarei, iar partida s-a terminat cu a doua victorie consecutivă dintre cele două, după ce Coco mai mușcase un capăt de șină de cale ferată și la Wimbledon.

---