Undeva prin 1924, nişte oameni care iubeau sportul deschideau un ziar în care îşi propuneau să vorbească despre un fenomen care începea să atragă din ce în ce mai mulţi tineri. Sportul – nu doar fotbalul – urma să devină abordare planetară şi să schimbe politici sociale, regimuri şi idei.
Undeva prin 2012, Gazeta Sporturilor a pierdut complet lupta cu bunul simţ. De fapt, bunul simţ este destul de vag exprimat aici, pentru că – din ce se pare – au pierdut lupta cu legalitatea. Într-o ţară în formă de peşte gras care vine cu bale la colţul gurii când vede femei îmbrăcate sumar, o publicaţie serioasă ar fi continuat să-şi urmeze idealurile şi să încerce să formeze opinii. Abordarea heirupistică a formatului, a conţinutului şi a unora dintre oamenii care sunt responsabili de astea au transformat însă un nume onorabil într-o hazna. Şi nu mă feresc de cuvinte când spun asta.
Am trecut peste toate derapajele profesionale etichetate de Cătălin Tolontan drept expresii ale epocii moderne, implicit peste materialele psudosportive de toate tipurile care populează site-ul acestei publicaţii. Am trecut peste abordarea complet bizară a ediţiei de print, care a implementat simboluri grafice precum emoticoanele şi a transformat astfel un cotidian într-un desen animat perpetuu în care sportul juca rol de tapet, nu de cameră. Am trecut peste transformarea sportului într-o agora în care personajele nu au jucat sport niciodată. Am trecut peste promovarea continuă a unor indivizi care şi-au făcut loc în agenda publică în moduri dubioase şi care continuă să reprezinte oglinda unei societăţi româneşti complexate, murdare şi obosite. Am trecut peste articolele în care şefii publicaţiei îşi apărau munca susţinând că abordarea lejeră a unor subiecte şi schimbarea profilului publicaţiei au loc doar pentru că vorbim de media diferite, precum internetul, de parcă brandul Gazeta Sporturilor se opreşte la marginea paginilor ziarului. Am luat la cunoştinţă faptul că în marea asta de rahat există materiale excepţionale scrise de jurnalişti excepţionali, fără a înţelege însă cum se identifică ei cu o publicaţie care îşi transformă paginile – online sau nu – în ravene şi ogaşe pentru flegme şi scuipaţi. Consider că apariţia unor materiale precum interviul în episoade cu Mihai Neşu într-o publicaţie care prezintă pe aceeaşi pagină mărimea chiloţilor fiicei prietenei unui fotbalist din liga a şaptea din Belgia este, de fapt, culmea ipocriziei într-un munte de erori de abordare a politicii editoriale. Vreţi o ştire proaspătă de la Gazeta Sporturilor? E de azi.
Dar nu pot să trec peste faptul că, pe contul oficial de Facebook al publicaţiei – unul care, orice ar spune oricine, reprezintă un apendice editorial şi adună public pentru publicaţie – apare o fotografie care reprezintă Holocaustul într-un context care îmi face greaţă. Îmi cer scuze, domnilor, dar dacă aceasta este presă, dacă aceasta este interacţiune cu cititorii, dacă aşa înţelege Gazeta Sporturilor să-şi excercite funcţia de educare – una dintre funcţiile de bază ale mass-media, eu am o problemă enormă.
Grobian, iresponsabil, lipsit de cea mai mică fărâmă de respect. Un peisaj din ce în ce mai comun, din păcate, într-o lume media care şi-a pierdut de ceva vreme verticalitatea şi care nu caută decât să se agaţe disperată de ultima fărâmă de trafic, precum lipitorile de corp.
Gazeta Sporturilor, azi ai murit!
P.S. Acest articol va merge implicit la Asociaţia Victimelor Holocaustului. Sunt sigur că abordarea lor va fi una ceva mai puţin defensivă decât a mea şi că explicaţiile suportului media oferite fără întrerupere de reprezentanţii acestei publicaţii nu au niciun fel de valoare în faţa unor oameni ale căror vieţi au fost distruse undeva la mijlocul secolului trecut.
LATER EDIT: Fotografia a dispărut de pe Facebook. Din păcate, articole precum ăsta (la categoria Baschet) şi ăsta (la Diverse) continuă să existe.
Şi nişte taguri. Evident, bine intenţionate şi extrem de amuzante. Aş vrea să aflu şi poziţia lui Adrian Mutu şi a lui George Florescu în legătură cu acestea:
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
