Pe aici Ruse trece

---

Românul risipitor îmbrățișa prin televizor ruleta care a stabilit țintarul primului Grand Slam al anului, de ca și cum chiar i s-ar fi dorit binele:

– Da, nene, putem despărți ghinionul în silabe, metale grele și vitamine, o să mai avem o fată în turul doi, e perfect că Găbița a picat cu Irina, vivat diavolii tasmanieni, trăiască Australian Open, pământ cultivat cu și de români!

Expresia “ne îmbătăm cu apă rece” își are pe aici izvoarele, pragmatismul nu e ucigaș în serie, iar la noi pozează în măicuță carmelită, e rara avis. Slavă entității almighty că ni s-a dat premier care a anunțat că nu mai acționează popular ori populist, ci obligatoriu eficient, nemțește, cum ar veni. E și molipsitor, am înțeles și eu prin simpatie că un meci împănat cu compatrioate crește factura la transport și cazare. Mai ales la transport: două mijloace înaripate diferite le vor aduce de la antipozi pe Ruse și Begu, deci e risipă, frățiorilor, nu avem maxi-taxi pe linia Sydney – Afumați! Urmează un an dificil și un veac imposibil.

Ale noastre, la ce ochi mici ne încercau în dimineața acestei zile, păreau să iasă la joc în rochițe de aceeași culoare. Din înaltul tribunei scoase parcă în intersecția de lângă Melbourne Park, și loviturile prezentau similitudini. Noroc de prim-plan-urile care au împărțit nuanțele pentru orice mofturos, apoi m-am ciocnit de impresia că încălzirea s-a revărsat și peste primele trei-patru game-uri din partidă. Gabi a lovit prima cu break, însă de la 3-1 afacerea a basculat spre 4-3 pentru Irina. Game la zero, adică precizie, vehemență și trotil pe cozorocul partenerei de întrecere.

Nu mă învârt precum Meșter prin înaltele cercuri ale acestui sport nobil, iar Măruță n-a bolborosit la TV dacă fetele sunt prietene, am căutat și pe Google. Niciun rezultat. Răspunsul l-am aflat după ultimul schimb, când tricolorele au bătut palma timid peste plasă. Se întreba și fileul care e treaba, dacă nu cumva în dreptul uneia dintre sportive e steagul Ciadului, nicidecum al României. Înghețaseră nodurile năvodului. E drept că și amiciția e perlă pescuită din adâncuri. Ca s-o întreții sau pentru a o câștiga, nu e loc de bagel, te mai împiedici și tu, mai scapi cana cu ceai peste tastatură. Or Ruse, de la acel 3-4 din primul set, n-a mai cedat nimic, niciun milimetru din investiția sigură spre turul următor.

A nu i te confesa unui biped din țara ta, chiar și la mii de kilometri de domiciliu, nu e neapărat probă de obrăznicie. Dimpotrivă. Fetele au jonglat și cu bunul-simț, grăitor fiind momentul în care Gabriela, după rezolvarea unei mingi de break, n-a știut cum să-și consume efuziunea. S-a învârtit de două ori, a aruncat priviri în dreapta și la stânga, ca înainte de a traversa, și a strâns tare pumnul. Tareee! A fost un fel de “sper că nu m-a văzut Irina”, mi-a plăcut. Și n-o remarcase, Irina deplasa doar mingi mioape spre terenul advers, se împotmolise exact în perioada din meci care o adusese prima pe tabelă.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.

---

Adepții echilibrului universal perfect, în care judecata e realizată de forțe superioare, nu de către forme ordinare de viață care simt nevoia s-o și soilească, să bage la fălci și la buzunar, au toate motivele să creadă că într-o lume paralelă imaginile cu cronicarii treziți cu noaptea-n cap pentru a urmări meciurile de la Australian Open sunt difuzate pe ecrane uriașe în piața publică. Ca într-o metropolă oarecare, ca în Times Square din New York, ca la Melbourne. N-aș dori să epatez, și poate nu în asemenea manieră, însă aveam maximum 9-10 ani când mă visam erou principal într-o producție de genul The Truman Show. Scenariștii acestui blockbuster ar trebui să-mi achite drepturi de autor încă vreo trei decenii pentru comiterea unei asemenea nedreptăți cosmice.

Meciul dimineții, fără să aștept decizia altui complet de purtători de robe sau trilul cocoșilor, a fost încrucișarea bătătoarelor de covoare a fostului număr 4 mondial, danezul-care-încă-nu-se-ia-în-serios-Rune, cu un chinez care își permite să țină părul în coadă fără să riște vreo întrebare nepermis de personală din partea sectoristului. Sau a milițianului de proximitate din Beijing:

– Ne mai tundem și noi chica aia? Suntem flower-power, am căzut în capcana occidentului decadent?

În realitate, Zhizhen Zhang e un globe-trotter nu doar sufletește. Torturat de părinți în copilărie să facă înot în zilele de grădiniță și tenis în weekend, a exultat când a aflat că s-a stricat pianul din cartier. Nu mai trebuia să ia lecții și de la calfele lui Paganini. Fiind născut la Shanghai, e limpede că orele intensive de chineză nu-și mai aveau rostul, deci a ratat moda occidentală. Ghinionul – trebuie s-o spunem – îi era scris în ADN, nu neapărat ca lui Marcel Ciolacu pe antebraț: taică-su jucase fotbal la nivel de profesioniști, iar mama făcuse parte din echipa de tir a orașului. Ce naște din pisică ajunge la un moment dat pe o insulă din Croația, acolo unde se află de cele mai multe ori pe an simpaticul Zhizhen, o revelație care merge pe 29 de ani. Iată, așadar, de ce-i rezistă podoaba capilară!

Cu Holger, acest june cu figură de vedetă-cântăreț a generației X, asiaticul a dat ca în primii ani de tenis. Cu poftă, talent, fără inhibiții, căutând ca un vânător de comori colțul din care nordicul să mai scoată doar sunete reziduale, nu și mingea. L-a chinuit ca la galere pe favorit. Cele două seturi pe care și le-a trecut în CV au fost dominate ca de un jucător de Top 10, de aceea danezul a zbierat la final de se zbârlise pielea pe cangurii din apropiere. Nu și pe atletul Zhang care, după trei ore și ceva în care plantase peste 20 de ași în ograda unui european pe care merita să-l și bată, și-a luat sugestiv rucsacul în spate. Next time, Holger!

Personalul autorizat care l-a deșurubat pe soțul Svitolinei după antrenamentul tipic legiunii străine cu Perricard ar trebui să-l târâie prin toată aparatura medicală inventată în ultimii 30 de ani. Ne-ar interesa, în primul rând, vârsta cetățeanului care în acte calcă apăsat pe 39 de primăveri. Stereotipia își primește un bocanc în fluierul piciorului, eventual și mai sus, în zona centrală. Acum suntem tentați să afirmăm că nu are mai mult de 30 de ani, căci la Giovanni s-a văzut și în minunatul joc de astăzi ce-i poate CNP-ul. La 21 de anișori încă nu știe cum să evadeze din timpul obșteștii cine romantice, bujorii din obraji îi rămân captivi până la gura de șampanie și la dulcele de după main-course.

Oare visa junele de 2.03 metri în cruda adolescență să ajungă un Gael când se va face mare? Trebuie să fi avut un asemenea proiect în oracolul de colaje foto și poezii naive. Altfel, ar fi însemnat să nu-i placă deloc tenisul și să fie doar maniacul alergării după sfera de blană artificială. Soarta a făcut ca, peste ani, Ionică din Lyon să dea cu racheta peste starul care cu numai trei zile înainte lua trofeul la Auckland și care, conform experților în domeniu, ar fi avut nevoie de minimum 72 de ore pentru refacerea completă. Cine s-ar fi așteptat ca Monfils să fie ținut la regim, în post și rugăciune? Niciun strop de alcool și nicio oră pierdută aiurea după finala acontată înainte de AO.

Nu umblăm cu fiola ca vânzătorii de semințe pe vremuri, printre aparatele de radio cu baterii îmbibate în “Fotbal minut cu minut”, dar cum să dai în ficat ca toboșarul în cinele, apoi să rămâi în picioare într-un maraton de patru ore? Și nu doar să respiri ca martor, sprijinit la nevoie de un perete, ci să judeci traiectoria evenimentului la care lumea dăduse iama cu cățel și purcel. Francezul născut mai devreme a salvat două mingi de set în tiebreak-ul primei manșe, i-a julit apoi un 6-3 frate cu reconversia profesională conaționalului novice și părea că vom avea parte doar de un mini-regal. Setul al treilea, scurs lent într-un nou tiebreak, i-a condamnat însă zăcămintele de energie la hemoragie.

Gael își prelucrase prin așchiere un 6-4 cu două servicii la timpul viitor. Elina trebuie să fi pornit morișca de picioare, nu se mai putea întâmpla nimic fundamental. 6-6, Mpetshi Perricard și-a făcut apoi ușor serviciile și a reintrat în meci prin luminișul celei mai înguste încăperi de la mansardă. Zâmbetul mereu cuceritor al tipului care încă se dă verde mușca din grenadă. Autocontrolul avea chef să-l concureze pe Tourette, însă era doar intrarea într-un carusel care îți cazează stomacul în timpane și îți înnoadă ochii prin jurul genunchilor. Următorul set, o nouă departajare. 5-5 Monfils, iar Giovanni a dat cu ași pentru un 2-2 care până cu o oră înainte ținea de absurd și de toți prietenii absurdului.

Încă strălucea maxilarul ălui bătrân, distracția era în toi, dar căutam deja fotografii cu uriașul care oferise live o probă usturătoare de recrudescență. Aș. Bărbatul doamnei din Ucraina, cu țurloaiele sale care au prins anul năzbâtiei de la Cernobîl, picarea blocului comunist din estul Europei și perioada de glorie a Samanthei Fox, s-a cocoțat pe un next level venit de nicăieri și l-a plesnit pe june cu un 6-4 care sfidează firescul. Cu lovituri fine, catifelate, parcă prea soft. Ca să strici ditamai aparatura, nu trebuie să iei picamărul de coadă, e utilă și o șurubelniță mozolind placa de bază în condensatorii esențiali. Deci oricum e nevoie de școală. Deși e și lăutărie la mohicanul acestui tip de tenis de care ne va fi cel mai mare dor.

Bun găsit, doamnelor și domnilor, la eterna rubrică destinată doamnei Maria Sakkari, o abonată a plecărilor din primul tur de Grand Slam. În Australia nu se mai pusese de vreo patru ani pe autobuz chiar de la primul apel. Între timp a mânjit cu tradiție nefericită și pe la celelalte baluri anuale. La francezi s-a întâmplat chiar a doua oară consecutiv, deja uită consumatorii de tenis că grecoaica a fost numărul 3 mondial. Mai des imortalizezi aurora boreală la Brăila decât ateniana în fazele superioare ale GS-urilor.

Te pune pe gânduri, a dat zece duble în scaieți cu columbianca Osorio. Practic, îi ținea conturile sportivei de pe continentul latino: unde nu putea ea, venea Maria cu generozitate servită prin imprudență.

Parcă juca squash pe finalul seturilor 2 și 3 când îi venea rândul să repună mingea în joc. Nu conta că fileul are limite. Nicio variație, nicio idee superioară, parcă se trezise cu antebraț de macara din perioada reconstrucției socialiste. Iar Camila, cu privirea ei umilă, de victimă într-o telenovelă scrisă pe genunchi, încerca să priceapă că nu e timp de pierdut. Că trebuie să capitalizeze, dar parcă se temea să nu fie scoasă din distribuție. Cine știe ce telefoane se dădeau pe margine, dacă venea vreunul de prin România și o certa că s-a sărit în mod arbitrar peste scena cu ciorba de la masa din bucătărie?

Sakkari, cu călcătura ei de ștrengar extrovertit al satului, privea senină situațiile negative în care intra singură. Surprinzător, ritmul jocului avea să crească în ultima jumătate de oră, iar Osorio nu acuza diferența de altitudine. Îi convenea, încă asimilează la 23 de ani ai săi. A prins-o pe Maria în câteva combinații pe care le-am mai găsit în porthartul fetelor din primele zece locuri WTA, acolo unde, la un moment dat, făcea umbră și Sakka.

Viața lui Andrey Rublev poate fi scrisă pentru orice categorie de public. Sau poți rupe din prima pixul pentru a-l arunca pe fereastră în capul unui trecător ghinionist. Și poți să și zbieri ca apucații, ai avea o șansă suplimentară de a impresiona. Dacă ar fi fost Van Gogh și dacă ne-ar fi plăcut să asimilăm o brumă de cultură generală, știm ce ar fi pățit rusul cu privire de intelectual rămas fără un chior în buzunare și cu poftă nebună de o cinzeacă. Dacă nu-și poate struni nervii, racheta e prima care plătește facturile. Și n-a insistat regizorul de transmisie cu un slow-motion corespunzător, moft personal. Instrumentul fostului număr 5 ATP încă își balansează șoldurile.

Era 0-4 în tiebreak-ul setului al treilea, cumva te cablezi la trăirile pacientului, dar cine te-a adus acolo, Andrey? Fușerismul te-a ros pe la toate încheieturile, ai dat în plopi, te-ai strofocat inutil. Ai fost ca Piersic Jr. în miniseria cu interlopi bucureșteni de pe acea platformă, adică ai mizat prea mult pe nume, dar mai degrabă ți-au intrat pletele în parbriz. Aici nu mai puteai trage încă o dublă.

După pârleaz, un brazilian de 18 ani care ar putea împrumuta din aceste deprinderi nu tocmai ortodoxe. João Fonseca știe cu racheta așa cum se mângâie mingea pe Copacabana, fie că e de fotbal sau volei. Brazilia a avut un number one în tenis, pe Gustavo Kuerten, în 2000, iar acest urmaș al său are un rever în lung de linie de te întrebi cum a apărut pe planeta de pe care tocmai au dispărut tușierii bipezi. Bine, îl umflu puțin ca să i se dezvolte capacitatea toracică, dar abia aștept să-l revăd după ce a trimis favoritul numărul 9 la domiciliu. Zodia lui joga bonito le displace doar contabililor.

---