Codoșul Galic

Omenirea e adorabilă în previzibilul ei absolut. Așa cum s-a întâmplat de fiecare dată în istorie, catastrofele mondiale au adus, odată cu rezolvarea sau măcar încheierea lor, o explozie mondială de bucurie și poftă de viață. S-a întâmplat după primul Război Mondial, s-a întâmplat după al doilea și se întâmplă și azi, parcă pe toate palierele și la toate etajele existenței. Ne și obișnuiserăm prost, ne credeam invincibili sau măcar în absolută siguranță, iar asta ne făcea să trăim plicticos și tern. Așa însă, forțați să ne înfruntăm fragilitatea propriilor vieți, am avut câteva epifanii binevenite: viața e scurtă și nimic altceva nu prea contează decât să te bucuri de ea cu tot ce ai și în tot ce faci. Când realizezi că moartea îți rânjește după fiecare fanion de la colț și din spatele fiecărui firicel de iarbă de pe gazonul proaspăt tuns, rezultatele, succesul sau banii contează mai puțin, cum e de altfel și normal.

În fotbal, această revelație aproape simultană a conștiințelor planetei ne-a adus, o spun fără să am îndoieli și indiferent ce se va întâmpla de aici până la final, cel mai frumos turneu final din timpul vieții mele cel puțin, adică din ultimii 30 de ani (că Mexic ’86 și Germania ’88 n-am prins). Foarte puține au mai rămas națiunile pentru care rezultatul a continuat să conteze cel mai mult la Euro 2020 (și 1), iar dintre acelea doar Anglia amenință să arunce iar fotbalul-spectacolul pe geam, după ce a subordonat (să trăiești, Mister!) Germania și pare să aibă cale liberă către finală.

Cronicile de la Euro 2020 îți sunt oferite de Epson

Franța – Elveția 3-3 (4-5 la penalty-uri)

Încep haotic, cu al șaselea meci al optimilor în ordine cronologică. Nu doar pentru că am avut norocul să fiu pe stadion când s-a jucat, ci pentru că mi se pare că exemplifică cel mai bine ce ziceam mai sus. Elvețienii care-s elvețieni de mai multe generații nu prea mai joacă fotbal tocmai pentru că, straniu și întristător, pare cumva că banii și seriozitatea vin la pachet cu o reducere a bucuriei și a împărtășirii. Elvețienii din Elveția joacă tenis și sunt în cel mai bun caz ca Roger Federer: niște mașini spectaculoase și impenetrabile, niște opere de artă care se cer admirate în liniște, fără țipete ori alte exultări, fără dans și cântec, fără floricele și semințe.

Dar elvețienii din Naționala de fotbal au salvat Elveția toată de la generalizarea mea de mai devreme și au avut cu toții o pledoarie superbă pentru avantajele și frumusețea emigranților tratați corect, în țări civilizate. Dacă părinții lui Rodriguez, Akanji, Elvedi, Xhaka, Seferovic, Embolo, Mbabu, Mehmedi sau Gavranovic s-ar fi mutat în România, în loc de Elveția, și dacă ar fi fost tratați cu același respect pe care bănuiesc că l-au manifestat în general elvețienii față de ei, ăia care băteau Franța într-un clasic instant al turneelor finale am fi putut fi noi, iar strigătul plin de frustrare și speranță în același timp – ”Rooo-mâ-ni-aaaaa!” – care s-a auzit în prelungirile de la Franța – Elveția ar fi avut mult mai mult sens. Dar ce ne trebuie nouă emigranți talentați și plini de bucurie de a fi când îi avem pe Mirel Rădoi, Gigi Becali, Stoichiță și Dragomir și când galeria Naționalei e o adunătură de șovini neduși nici pe la școală și nici pe la terapie? Nu ne trebuie, lasă că putem fi români mândri și așa, fără să avem nici măcar un  amărât de motiv de mândrie, ba din contră.

Așa, ce ziceați? Fotbal deci. Păi da, fix despre fotbal și vorbeam. Dar, dacă vreți mai pe partea tehnico-tactică, avem și d-aia. Elveția a controlat cap-coadă un joc cu Franța unde francezii au arătat aceeași zbatere tristă pe care au arătat-o chiar și când au ieșit campioni mondiali și unde singurele reușite au venit după niște sclipiri ale lui Benzema, respectiv Pogba.

De partea cealaltă, elvețienii au avut echipă. Combinațiile și traseele au fost clare, munca de echipă ireproșabilă, iar munca în general nici nu mai zic, băieții ar merita să ia toți angajatul lunii pentru iunie și să li se ofere trofeul Stahanovul de Piatră, pentru extraordinare performanțe în lucratul cu cârca.

Zuber, Xhaka, Widmer, Akanji și Seferovic s-au remarcat, dar aproape că mi-e rușine că nu i-am pomenit și pe ceilalți șase. Cu goluri muncite și meritate, cu capacitatea de a reveni de la 1-3, după ce la 1-0 rataseră penalty și primiseră două goluri în următoarele 5 minute, și cu un gol egalizator care a ridicat un stadion întreg în picioare, în minutul 90, elvețienii nu aveau cum să piardă meciul ăsta. Ar fi fost la fel de rău și de nedrept ca și când ar fi bătut Anglia pe Germania sau, că veni vorba, pe orice echipă cu care joacă.

Oh, wait…

Anglia – Germania 2-0

Dacă e vreo echipă care încă să fie în competiție și care să contrazică toată teoria bucuriei fotbalului prezentată în introducerea acestui text, Anglia e aia. Anglia e noua Franța (deci posibil viitoarea campioană, of, ce trist ar fi!), o echipă făcută de PR, marketing și atât, o caznă supremă și o urâțenie în care nici Baudelaire sau Arghezi n-ar fi putut găsi vreun farmec, chit că Sterling face tot ce poate în acest sens.

Nu mă întrebați cum a bătut Anglia pe oricine la turneul ăsta, că nu știu să vă explic. În principiu, s-au apărat, au avut bulan cum n-are nici Shaqiri când îl mușcă albina de gambă, și-apoi au nimerit ceva goluri fără, ce-i drept, să primească vreunul. Nici de dat n-au dat multe, vreo două în total în toată faza grupelor, dar și-au dublat moștenirea taman cu Germania, care, ca să fim sinceri, s-a apărat la tot turneul ăsta de parcă autocarul ăla celebru a fost mâncat de rugină și fără roți. Nu că ofensiva nemților ar fi fost mai de Doamne-ajută, cel puțin nu aseară, când Werner și Muller și-au făcut de râs nevoile și neamul cărând apa vie cu ciurul stricat către careul advers și ratând din poziții din care Anglia nu ratează niciodată. Asta și pentru că nici nu și le creează.

Scor final 2-0, cu două goluri din centrări și de departe cel mai urât meci din optimi, pe care englezii l-au abordat tactic într-un impresionant 7-0-3, adică cu 7 jucători defensivi sau foarte defensivi și cu alți 3 aruncați în față să pârjolească ogoarele. Avantajul englezilor a fost, totuși, că niciunul dintre jucătorii ăia ai lor ofensivi nu era Werner. Măcar atât.

Țara Galilor – Danemarca 0-4

Bine ați venit la comentariul la care o să încerc să nu fac nicio glumă despre Christian Erisken sau despre afecțiuni coronariene. Start!

Să zicem doar că acest meci nu a fost câtuși de puțin interzis cardiacilor. Da, știu, am glumit când am zis că nu fac. De altfel, Danemarca chiar a părut de la început – dar cu atât mai mult după incidentul tragic cu Eriksen – că nu vrea să dea emoții nimănui. A jucat previzibil și ofensiv (mai ales că de obicei a jucat acasă) și a pierdut total nemeritat cu Finlanda (dar în condiții speciale), după care a pierdut total meritat cu Belgia și și-a găsit să-și verse tot năcazul pe Rusia și Țara Galilor, pe care le-a măcelărit nespectaculos, aproape în scârbă, în zgomot de tribune pline udate cu bere. 

De partea cealaltă, cu cel mai bun jucător mai preocupat de golf și de extratereștri decât de orice l-ar fi putut întreba fanii sau ziariștii, verișorii mai de la țară ai englezilor și-au depășit oricum așteptările la acest Euro la care, ca să fim sinceri, nu au ajuns în optimi practic doar ăia care nu s-au calificat la competiție deloc, că-n rest s-au dus toate. Da, da’ în 2032, când o să se joace și șaisprezecimi la Euro și-o să prindă 32 de țări europene faza eliminatorie, poate prindem și noi grupele.

Croația – Spania 3-3 (3-5 după prelungiri)

Bietul Pedri nu împlinise încă 4 anișori când Bănel Nicoliță dădea autogolul ăla celebru pe Bernabeu, cu atât mai puțin înțelegem de ce l-au forțat părinții să se uite la fotbal taman atunci, la meciul ăla. Cu Bănel de la Făurei încă proaspăt în minte, Pedri a pasat un pic prea decis în spate către un portar prea preocupat să fie cu capul sus, ca un playmaker adevărat, ca să-și mai amintească să oprească și mingea, într-un caz clasic de Simon zice, dar nu face.

Spaniolii au tăiat totuși jambonul în atac mai bine decât o făcuseră cu Suedia sau Polonia în grupe și au egalat cumva așteptat, după un pinball în careul croat la finalul primei reprize încheiat cu bastârca lui Sarabia. În repriza a doua, Ferran Torres a dat un gol și-o pasă de gol (59 și 77) și mai era nevoie doar s-o ia tiki-taka la cheie ca să înceapă lipsa de distracție a conservării rezultatului pe stil spaniol.

Nu doar că n-a luat-o, dar spaniolii chiar au pornit din greșeală tiki-taka personalizată a croaților (Croația e de mulți ani o Spanie chiar și mai plicticoasă), la care Orsic își depunea dosarul pentru funcția de erou la același ghișeu la care îl depusese anterior și Torres: gol și pasă de gol. Perioada de ”Au, maica mea!” a meciului au fost primele 5 minute de prelungire, în care croații și-au continuat marșul piticului vânjos și au ratat două ocazii mari, la una dintre ele Simon râcâindu-și un pic păcatele de la primul gol cu unghia, că să spunem că le-a spălat nu prea putem. După Torres și Orsic a ridicat și Dani Olmo mâna și, scos la tablă de Enrique, a dat două pase de gol tetas de gato pentru Morata și Oyarzabal și a stins lumina în Croația.

Italia – Austria 0-0 (2-1 după prelungiri)

Italia – Austria a semănat leit până la un punct cu Olanda – Cehia. În ambele meciuri, favoritele au început foarte bine, după care destinul parcă le-a scăpat ceva-n ciorbă prin minutul 40, moment din care nici Italia și nici Olanda n-au mai mișcat nimic sau aproximativ nimic, pe când austriecii și cehii au ratat cum a ratat ditamai oceanul căpitanul de pe Titanic.

Diferența între meciuri a fost că olandezii și-au continuat căderea până în momentul în care au atins pământul cu mare viteză (ba chiar și după, am zice, ținând cont că probabil au făcut cel mai slab meci din istoria recentă a țării, iar băieții au în istoria recentă inclusiv înfrângere cu Naționala lui Pițurcă, deci vă dați seama…), pe când italienii și-au revenit din pumni și au câștigat relativ fără emoții în prelungiri.

Băgat prea târziu pentru gusturile lui nea Puiu pe teren, celebrul Federer Biserică de la Juventus a dat un super gol în minutul 5 de prelungiri, când a făcut ceea ce nu se face la fotbal, un stop perfect cu capul, apoi a fentat scurt cu certă trimitere după semințe și a trântit un voleu în plasa laterală a lungului. A urmat un gol de nepovestit al lui Pessina la final de primă repriză din prelungiri. Faptul că fratele Kalajdzic și-a pus capul la contribuție și a redus diferența spre final nu i-a prea afectat pe italieni, care erau deja la gândul la sfertul ăla așteptat de toată lumea cu Belgia. Mai precis, la ce freze vor aborda în el.

Țările de (foarte) Jos – Cehia 0-2

La fel ca Italia, Olanda a fost Ola-la-nda în faza grupelor dar cam Ouăleulanda în optimi. Cum bine zicea un prieten care mă vedea enutuziasmat de olandezi după prima repriză cu Cehia, cehii sunt flăcăi, iar în fotbal nu trebuie niciodată să subestimăm puterea flăcăilor. Și teoria flăcăilor avea să se confirme tot mai mult cu fiecare minut ce trecea din a doua repriză, până la acea observație epifanică a comentatorului de prin minutul 65: în primele două treimi de meci, cehii alergaseră deja cu 7 kilometri mai mult decât adversarii lor.

La doar câteva faze distanță, un fost flăcău astăzi căzut în dizgrația vârstei și-a degradării, Stekelenburg, face două gafe consecutive. La prima, scapă în corner mingea de parcă uitase că fusese pusă la cuptor două ore în prealabil, la un șut-centrare altfel trist al lui Barak. Olandezii scapă greu de cornerul periculos, dar nu mai scapă de lovitura liberă imediat următoare, tot un fel de corner infinitezimal mai scurt, cu o centrare neconvingătoare la lung pe care Stekelenburg a urmărit-o convins, dar tot mai dezorientat pe măsură ce mingea se îndrepta către capul lui Kalas. O secundă mai târziu, Stelekenburg alerga deja către bara opusă, unde Kalas (non-related cu Maria) recentrase; doar că era mult prea târziu. Când portarul olandez încă așepta tramvaiul în stația din centrul porții, Holes se bucura deja la golul dat la scurt.

Același providențialo-califragilistic Holes are o pătrundere de flăcău pus pe muncă în minutul 80, din centru către stânga profundă a careului, gonetă finalizată cu o centrare întoarsă pe jos lui Schick, iar cehul care încheiase bătălia pentru golul turneului înainte să înceapă, după primul meci din grupe, îl curentează o ultimă dată pe pensionarul din poarta Țărilor de la Vale, spre care se rostogoleau deja aproape firesc toate fazele.

Una peste alta, Portocala a părut nu doar din carne și oase, ci și nemaipomenit de muritoare într-un meci încheiat fără șut pe poartă și fără nimic de aplaudat în afară, poate, de un circ ofensiv cu animale sălbatice nedresate.

Belgia – Portugalia 1-0

După cum v-ați dat seama dacă ați ajuns cu lectura până aici, caracteristica comună a celor patru echipe din mult-discutata ”grupă a morții” este că erau toate moarte încă din optimi.

La fel ca Germania cu Anglia, Portugalia s-a prezentat cu Belgia doar așa, că apucase să promită oamenilor ălora că vin la petrecere și era de rahat să nu mai apară, mai ales că la ultima, aia de acum 5 ani, o făcuseră lată și părăsiseră banchetul ultimii, cu fructiera de mici în brațe. Altfel, au fost moarte ambele echipe, exact tipul de moarte pe care o tot vedeam la turneele finale trecute, cu fotbaliștii blazați și epuizați, fără nerv, chef sau bucurie de a juca.

Probabil nu întâmplător, singurul moment notabil de bucurie din meci a fost chiar șutul însetat al lui Hazard (nu, nu Hazard ăla, ci frate-su) din care s-a marcat, deși parcă și ăla a fost meritul unui portar prea mic pentru o poartă așa mare.

La final de meci, Ronaldo s-a dus la Courtois (care îl înțepase și cu o declarație înainte de joc) și i-a zis ”Ați avut noroc, mingea n-a vrut să intre în poartă”. Acum nu știm exact ce părere are Ronaldo despre liberul arbitru al mingilor de fotbal sau capacitatea lor de a lua decizii favorabile unora sau altora, dar consemnăm că ei fuseseră cei care convinseseră mingea să intre în poartă de 7 ori în grupe, oricât s-ar fi împotrivit ea.

Suedia – Ucraina 1-1 (1-2 după prelungiri)

Bine ați venit la comentariul tristo-amuzant al ultimei optimi, și la propriu și la figurat. Față în față la Glasgow, Vitângii cu Boatele de Cristal. Vitângii s-au remarcat la acest turneu prin cele 5 faze de matematică învățate la antrenamentele care implică, după toate probabilitățile, un test simplu cu trei ecuații și două funcții care ulterior vor fi transpuse în câteva scheme simple de joc. În urma acelorași 5 scheme ale suedezilor, care în rest s-au apărat vitejește, au rezultat doar 11 șuturi pe poartă în 4 meciuri (undeva la nivelul Macedoniei de Nord, cu 8 șuturi pe poartă în 3 meciuri) și mult chin blond.

De partea cealaltă, Boatele de Cristal – din sârbescul care putea la fel de bine fi rusesc bota – de la Ucraina au etalat același joc muncitoresc și lipsit de finețuri, cu multe lovituri de ciomag atât pe tranziția negativă cât și pe cea semi-pozitivă, dar și cu multe boate sparte spre final, când deja se întrebau cine mai joacă cu Anglia în sferturi, dacă e.

După un 1-1 totuși frumos (goluri Zinchenko și Forsberg), cu bare cât pentru trei meciuri și cu o ușoară dominare a Boatelor, meciul s-a decis la VAR, după ce fiul lui Daniel (Danielson în buletin) și-a băgat piciorul la propriu, cu crampoanele-n față, în genunchiul întins la maximum al lui Artem Besyedin, care a plesnit ca spatele bunică-sii când face squat-uri să culeagă cartofii.

După eliminare, ucrainenii au apăsat și mai tare o pedală de accelerație care era deja lipită de podea, ieșind cu piciorul prin caroseria ofensivei, adică fără limpezime, dom’le. Dar ce-ți trebuie limpezime când ai noroc la centrări? Nu-ți trebuie, iar Dovbyk – despre care dacă nu s-a scris deja că a fost descoperit de Mircea Lucescu ar trebui să se scrie – știe asta foarte bine.

Ce nu știu eu foarte bine este cum de continuă Anglia (viitoarea adversară în sferturi a Ucrainei) să aibă atâta noroc. Chiar așa, am ajuns să ne rugăm de danezi doar ca să-i scoată cineva până-n finală?

Cititorii susțin cronicile pe Patreon.

Cronicile de la Euro 2020 îți sunt oferite de Epson