Tiafoe pentru minte, inimă și literatură

Când emigrantul Constant Tiafoe, fost miner în Sierra Leone, muncea din greu pe șantierul unui centru de tenis din Maryland, probabil că habar nu avea care-i treaba cu oamenii ăia bogați care apucă niște rachete în mână ca să dea cu mingea peste fileu, de la unul la altul. Singurul lui gând era să aibă grijă de cei doi gemeni ai săi: Frances și Franklin. Constant s-a descurcat atât de bine, încât și-a impresionat șefii, care mai târziu l-au „avansat” ca om de serviciu.

Odată cu noul job, omul nostru a primit un birou și permisiunea să-l transforme într-un soi de cămin pentru el și cei doi băieți. Mai târziu, când au împlinit cinci ani, Frances și Franklin au fost lăsați să se antreneze la baza de tenis, fără să plătească taxele obișnuite.

Și așa, printre puști înstăriți care veneau la pregătire cu șoferul și te judecau în funcție de ce țoale ai pe tine, a început ascensiunea lui Tiafoe, tipul care tocmai i-a clătinat piedestalul lui Nadal.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Rafael Nadal – Frances Tiafoe: 4-6, 6-4, 4-6, 3-6

Tenisul nu-i fotbal, să-ți ofere la fiecare pas povești cu prichindei sărăcuți, care în copilărie își încropeau o minge din șosete și la cină își umflau burțile cu cartofi copți, pentru ca mai apoi să ajungă să scrie puțină istorie. De principiu, până și să intri pe teren cu o rachetă în mână costă destul. Iar ca să te ții de treabă și să progresezi probabil că ai nevoie de sume mai mari decât știe să contabilizeze alde Mirel Rădoi.

Așa că povestea de viață a lui Frances Tiafoe, băiat originar din țara care l-a dat lumii pe Mohamed Kallon și apoi l-a primit pe DiCaprio să filmeze Blood Diamond, e romantism pur. Născut în SUA, din părinți fugiți de problemele sociale și războiul din Sierra Leone, Frances a pornit drumul în tenis printr-o conjunctură fericită. Dar a profitat la maximum de ea.

Nu știu dacă cetățenii din Sierra Leone sunt atât de flămânzi precum românii când e vorba să se agațe de o figură de succes cu rădăcini de-ale lor, dar cred totuși că joi seară, la Freetown și în împrejurimi, televizoarele au stat deschise în premieră pe un meci de tenis. Și la ce-a putut face Tiafoe cu Rafa, evident că leonezii or să se mai uite la sportul ăsta.

Cu încrederea și tupeul junelui care nu a avut niciodată nimic de-a gata, Frances l-a luat pe Rafa la preț de „OK, boomer!”. Ibericul, hârșit prin mii de bătălii, nu s-a speriat. Și-a spus, ca noi toți de altfel, că de-a lungul anilor a dovedit nenumărați flăcăi de ăștia viguroși, care dau tot ce-au mai bun în primul set, după care se sting inevitabil.

Și Tiafoe chiar a fost ca o stâncă în primul set. Agresiv, precis, inspirat și fără fluctuații în joc, americanul l-a forțat pe Nadal nu numai să greșească enorm, dar și să apeleze la „artileria grea”: tactica Tsitsipas. Mallorquinul a dispărut vreo zece minute la budă, iar când s-a întors sunt sigur că se gândea fix la ce mă gândeam și eu: cum să-l periem elegant pe tânărul Frances pentru un prim set extraordinar, dar un meci pierdut. El la interviul de la final, eu în cronica meșterită.

Setul al doilea părea să confirme că am mai văzut filmul ăsta, ba chiar la ediția asta de US Open. Echilibrul s-a rupt pe final, practic în primele momente în care Tiafoe și-a destins un pic mușchii și a expirat mai adânc. Un punct superficial al americanului, apoi o dublă greșeală și am avut imediat senzația că vulpoiul Nadal îl pedepsește crunt. Fix ca un polițist la rutieră care iese din tufiș și strigă că „vrei să ne omori, domn’e?”, când tu mergi cu 51 la oră pe un drum cu maximă de 50.

Doar că Frances a făcut ce alți băieți din ATP nu prea fac în fața celor trei zei. După set pierdut, și-a regăsit concentrarea, puterea de luptă și cel mai bun tenis al său. Fără perioade de dolce far niente, cum ar zice Fognini. Bașca, loviturile alea așezate majestos în colțul terenului, care l-au stors pe Nadal, făcându-l să recunoască, la final, că nu mai e „nici foarte tânăr, nici foarte rapid”.

După meciul ăsta de referință, cifre sunt multe, cam ca după un joc al naționalei în care calculăm matematic ce șanse de calificare n-avem. Prima înfrângere a lui Nadal într-un Grand Slam în 2022. Prima în fața unui american după 17 ani: pierdea, tot la US Open, în fața lui James Blake, nenea acela care semăna cu Tiafoe, că acum ne vine greu să zicem că Frances semăna cu el. Dar, mai mult decât cifrele, morala e că dacă un erou absolut se îndreaptă spre apusul gloriei, e gata, iată, să apară un altul.

Cameron Norrie – Andrey Rublev: 4-6, 4-6, 4-6

Problema lui Cameron Norrie nu e că a pierdut simetric în fața lui Rublev, după ce nu cedase nici măcar un set în primele trei tururi. Marea problemă a britanicului născut în Africa e că-i ușor de obiectificat din cauză că-i frumușel foc, ca un cântăreț de la „Cerbul de Aur” care sucește mințile bunicuțelor noastre. Noz trebuie, probabil, să ajungă măcar la nivelul lui Federer ca să se vorbească despre el la modul „jucător de tenis”, nu „ăla frumosu’”.

O mică dramă pentru mister Cameron, așa că un banal eșec cu tovarășul Andrey, băiețelul decupat parcă din clipurile onorabilei formații Akcent, e floare la ureche. Mai ales că dacă Norrie ar fi un soi de Dan Nistor, ar putea afirma senin că în afara celor trei seturi câștigate clar, Rublev nu a făcut mai nimic pe teren.

Fie vorba între noi, meciul chiar a lăsat senzația de echilibru, doar că rusnacul a scos din borseta-i câteva sclipiri exact când a fost nevoie. Deși nu te-ai aștepta dacă te uiți la ce freză are, Rublev a fost cumva jucătorul mai matur. N-a fost afectat nici de echipamentul în culorile steagului Ucrainei ales de Noz, nici de oboseala acumulată în cele două meciuri cu cinci seturi din tururile anterioare. Așa că e bun de trimis în sferturi și acolo să facă domnul Tiafoe ce știe cu dânsul.

Iga Swiatek – Jule Niemeier: 2-6, 6-4, 6-0

După primul set, când am remarcat că gluma se cam îngroașă, am dat de zor să caut informații despre domnișoara Jule. Două lucruri am aflat rapid: că-i secretoasă nevoie mare cu viața ei din afara terenului, de plâng zi și noapte tabloidele din Germania, și că e marea speranță a nemților în ale tenisului, chestie pe care mi-a dezvăluit-o însuși Meșter, pus la punct cu tot ce mișcă în fenomen.

Graba asta de mă familiariza cu fătuca din Dortmund venea și din neîncrederea în Swiatek, care până mai ieri parcă funcționa ca un ceas la preț de apartament în Cluj, dar acum nu prea mai transmite siguranță. După șirul ăla interminabil de victorii, Iga a intrat în „slav mode”. Inconstantă, cu toane în joc, polonezei parcă-i mai lipsește să apară în trening Adidas, ca să fie slavificarea completă.

Nu citesc ziarele de sport poloneze, că-mi plac vocalele uneori, dar bag mâna în foc că numeroși comentatori leși o acuză pe Iga că nu mai e, domne, ce a fost, că nu-i mai stă gândul la tenis. Că, practic, de asta s-a murit la protestele Solidaritatea din 1982, ca să nu lege ea trei-patru succese la rând?!

În fine, Swiatek a scăpat pe moment, deși i-a trecut glonțul prin lobul urechii și i-a făcut gaură. Chiar și cu un joc încâlcit, cu destule erori, poloneza a scos-o la capăt, asta și pentru că Niemeier s-a intimidat de tot în setul decisiv. Nu-i bine să-i contrazici pe nemți, dar să știți că și eu aș fi pierdut tot cu 0-6 ultimul act, iar eu nu-s câtuși de puțin marea speranță a Germaniei la tenis.

Danielle Collins – Aryna Sabalenka: 6-3, 3-6, 2-6

Încă o partidă la care am consemnat, cum ar zice unii jurnaliști de rit nou, care au impresia că sportul și pariurile se confundă, 1 pauză și 2 final. Născută în St. Petersburg, dar în Florida, nu în Rusia, Danielle e fata mai populară, mai plastică și cu un joc mai plăcut de privit decât Sabalenka. Doar că bielorusa are totuși un tenis mai concret, vorba comentatorilor sportivi.

Pe un Arthur Ashe atât de gălăgios și pro Collins încât temperamentala Sabalenka și-a ieșit din pepeni, americanca a câștigat primul set și s-a ținut tare și în al doilea. Momentul psihologic s-a consumat la 5-3 în setul doi, când bielorusa, condusă cu 30-40, și-a schimbat racheta chiar între puncte. A fost ca un fel de juju, mai ales că obiectul cu pricina chiar a părut să aibă infuzii magice: Sabalenka și-a ridicat nivelul, în timp ce Danielle a căzut complet.

Favorita publicului a încheiat partida cu 12 duble greșeli și doar 38% procent pe primul serviciu, așa că singurul regret al fanilor americani rămâne că Sabalenka a supraviețuit acelui joc nebun cu Kaia Kanepi, din turul doi. Dacă bielorusa nu revenea de la 2-6, 1-5 și nu salva două mingi de meci, cu siguranță nu i-ar mai fi făcut farmece lui Collins.

Carlos Alcaraz – Marin Čilić: 6-4, 3-6, 6-4, 4-6, 6-3

Poate că scorul arată ca un număr de telefon pe care-l blochezi că tot insistă niște scammeri din Filipine, dar meciul dintre nea Marin și Carlitos chiar a fost unul memorabil. Genul care călește viitori campioni de Grand Slam, așa cum, n-am dubii, o să fie spaniolul nostru. Singura „bubă” e că oamenii ăștia au încheiat socotelile dimineața, pe la 9, la o oră la care clasa muncitoare din Europa deja se gândește că nu mai e mult până la pauza de prânz.

Ce e măreț la Alcaraz, pe lângă faptul c-a luptat patru ore pe Arthur Ashe ca să-și câștige locul între primii opt, e că-și găsește și energia să celebreze fiecare punct reușit ca și cum ar fi ultimul. Čilić, fost câștigător de US Open în vremea în care ibericul avea cheia de gât și nu primea ciocolată, s-a ținut ca un scaiete după puști.

Probabil că dacă Alcaraz nu și-ar fi păstrat intensitatea pe tot parcursul meciului, versatul croat l-ar fi dovedit în cele din urmă. Marin a avut momente în care a amintit că nu degeaba are în CV și o finală la Wimbledon, însă Carlitos a știut să-l „toace” din fundul terenului, cu un joc defensiv care a amintit inevitabil de conaționalul Rafa.

Sigur că murcianul mai are de învățat câte ceva, dar gena de campion e acolo. Spre exemplu, Carlitos putea să-i stingă lumina lui Čilić ceva mai devreme, doar că a irosit nenumărate mingi de break și l-a resuscitat pe croat în setul al patrulea. L-a „scufundat” pe Marin abia în decisiv și acum va da piept cu un zoomer, ca el: Jannik Sinner. Și italianul, care l-a scos pe bielorusul Ilya Ivashka, tot după cinci seturi o să vină.