Frances Tiafoe – Grigor Dimitrov: 6-3, 6-7, 6-3, 4-1 ret.

Americanii au primit ce-au plătit: o finală de US Open cu oameni care nu au nevoie de ghid prin New York ca să ajungă la arenă. Tiafoe și Fritz vor fi artificiile de pe un stadion pe care ai zgomot și hărmălaie și dacă într-o zi îl razi de pe fața pământului și plantezi sfeclă.

Chiar dacă după un abandon al lui Grigor, Tiafoe ar fi renunțat chiar și la capacitatea de a expira ca să ajungă în semifinală. Nici o urmă de energie nu a fost canalizată către vreun alt scop sau organ vital. Nu știm ce a avut Frances pe tava de la botez, dar la cât de încleiat cu ochii-n partidă a fost, am putea crede că popa i-a prezentat printre altele și planul de joc pentru meciul din 3 septembrie 2024. Că deja probabil avea mușchi pe el și nu aveau de ce să creadă că va ajunge bibliotecar.

Tiafoe a săpat și a muncit în primul set, după care a mâncat bucatele în setul doi, până pe la mijloc, când Dimitrov s-a trezit buimac de cap la 4-1 pentru adversar și a început să înoate și invers, după mai bine de o oră în care a jucat de parcă scopului îi era să atingă fundul bazinului. A inventat o minge plesnită întors cu backhandul și a avut inclusiv două mingi de set irosite, dar apoi convertite cu trudă și migală.

Dar Tiafoe nu a clipit. A rămas fixat în câmp și a îndurat echilibrat. Rar (deși probabil niciodată) l-am văzut pe Tiafoe fiind favorit și, în același timp jucând ca un favorit. Și era puțin probabil în acest meci în care, în condiții normale, fusese invitat la cină cu un jucător atipic: elegant, construit din parfumuri și acte pentru iahturi scumpe, plus un talent despre care ai fi tentat să crezi că de obicei ajunge la cei ce nu-l pot folosi, ca să nu apară dezechilibre în univers.

Doar că Dimitrov are picioare de om și le-a cam folosit la sport în ultimii ani. După vizita medicală de azi, a strâns al doilea abandon la ultimele două turnee de Grand Slam, adică genul de chestie care nu îți poate aduce trofee, dar îți deschide drumul către o colaborare cu o clinică. Nu mai e nici el licean, așa că în setul trei au apărut primele semne: duble greșeli strânse până s-a adunat o formație de 11. Iar după venirea medicului, am primit și confirmarea de la Dimitrov, care a făcut un gest similar cu cel pe care-l faci când nu mai suporți să stai la coadă la ANAF și decizi că a fi un bun cetățean chiar nu trebuie să devină un scop în viață.

Ce e scris dincolo de ziua de poimâine e că americanii vor avea un finalist, în timp ce Bulgaria – în cazul în care spera la altceva – rămâne cu o singură performanță vara asta: din nou, românii i-au preferat pe ei și hotelurile lor ca să își facă vacanțele. Până la urmă, asta contează.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.

Taylor Fritz – Alexander Zverev: 7-6, 3-6, 6-4, 7-6;

Ce nu vrei să ți se întâmple în SUA e să creezi așteptări. Pentru mulți ce-au ajuns în situația asta, nici nu prea e nevoie să le creezi. Trebuie doar să fii prin zonă, să bei din pahar când un reflector e pus pe tine și să spui “bună ziua!” într-un moment de liniște în care toată lumea ascultă. Sau mulți dintre cei care au Twitter. Așa plus un titlu la US Open-ul juniorilor din 2015 a ajuns Taylor Fritz să fie Taylor Swift în tenisul masculin american, dacă Taylor Swift ar fi legat anii în care urcă pe scenă și uită constant versurile din a penultimele trei piese.

Când a devenit primul american intrat în Top 5 de la Andy Roddick încoace, tricourile cu “World Champion in tennis” erau printate și făceau vânzări. Doar că lumea e mare în tenis și terenul nu neapărat, așa că pentru Taylor au urmat săptămâni, luni și zeci de turnee în care Waze-ul i-a tot recalculat rutele. Toate astea în timp ce, din spate, Tiafoe, Tommy Paul sau Shelton dădeau flash-uri disperate.

Foto: Peter van den Berg/ISI Photos/Getty Images

Astăzi însă, Taylor e într-o semifinală de Grand Slam. Până în 2024, Fritz avea 0 victorii cu jucători de Top 10. Acum are patru, la început de toamnă și două sunt cu Zverev. Cine-ar fi crezut că Sascha poate fi panaceu pentru cineva cu părul atât de lung…

Dar asta s-a întâmplat și pentru că Fritz a pus cărămizi în zidul jocului său așa cum, în 2024, probabil nu a mai făcut-o nimeni. A avut de umplut toate spărturile ce-l făceau să piardă prin zid vaca de muls pe care tot simțea că o avea la mână, iar completările sesizate și bifate l-au trecut până la urmă de fatidicul sfert de final ce-i era scris până acum în frunte.

Impresia că barca ia apă a existat totuși pentru Fritz, mai ales în primul set când a uitat în gară trei mingi de break pe serviciului lui Zverev, mingi care-i puteau aduce primul set din meci. Deși până la urmă a câștigat la tiebreak, Fritz a început să respire și oxigen doar în setul trei, când pe tabelă scria 1-1, iar Zverev descoperea noi personaje în propria-i carte de demoni și granguri: backhand-ul pierdut în bălării.

Să o zicem doar așa: dacă în viața personală Zverev ar fi lovit așa cum a lovit azi reverul, în cel mai rău caz ar fi făcut curent în camera în care se afla. Mai impresionant decât felul în care Zverev rata lovitura pe care altfel mizează și când curăță covoare la curățenia generală a fost să vezi constanța cu care eșuează. Aufost trei sferturi de meci de durere continuă transformată în puncte pentru Fritz. Ca și cum ai vedea Titanicul că se scufundă inclusiv azi, cu potențial de a mai cădea în gol încă vreo câțiva ani de-acum.

Fritz și-a ținut partea de înțelegere și a pus în propoziții cuvintele lipsă. A servit bine și a lăsat adversarul să care gălețile cu erori. În ultimul tiebreak a făcut un mini break și a mai oprit doar în stația din autogară: prima semifinală de Grand Slam după patru sferturi înfipte-n stâlp.

Emma Navarro – Paula Badosa: 6-2, 7-5:

Ce face un cui cu anvelopa unei biciclete, asta face cu mine momentul în care un sportiv începe să plângă pe teren. Asta mă duce la punctul în care mai am doi la viață și mă opresc. Și mă opresc în primul rând pentru că, în general, sportivul plâns și îmbufnat nu se oprește. Și aș vrea să se oprească. Să vorbim, să ne spună, să îi fac un ceai, să o rezolvăm. Doar că ei nu se pot opri decât în momentul în care se termină clepsidra, cu orice o fi fiind în interiorul ei.

Dacă nu cumva ține cu Buzăul la handbal și-a aflat la mijloc de set doi că Gloria le bate, putem intui că problemele Paulei au fost de sorginte medicală. Sau poate a speriat-o perspectiva faptului că o să aibă probleme medicale și, când se va scrie despre asta, cineva va folosi într-un text cuvântul “sorginte” fără să fie angajat al un corporații fanariote cu sediul în Muntenia secolului 17.

Sunt șanse bune ca Emma să fi câștigat oricum. Deși se plimbă prin faze ale turneului pe care până anul ăsta le vedea la televizor sau despre care afla dimineața la cafea, Emma Navarro joacă tenisul de parcă-și dezbracă creierul de toate cele lumești înainte de a face poza de la fileu, de dinainte de meci. Pe chipul ei e liniștea pe care ți-o dorești la somnul de prânz, dar pe care nu o ai dacă stai pe o stradă cu creșă și vrei să dormi când toți părinții vin să-și ia avuțiile sufletești. Emma e ce spera Eminescu că ne vom imagina atunci când vom citi “Lacul” și vom fi trecut cu bine de spaima că iarăși ne pică la BAC genul liric.

Așa că a câștigat primul set, cu un break rapid când încă fanii erau la metrou și un început de meci în care Paula câștigase patru puncte de-a lungul a trei game-uri. Dar timp de o săptămână am văzut-o pe Paula agitând apa din jurul ei. Nu a fost testat – e drept –, dar și-a zis lecția la fiecare materie, lăsând impresia în ciuda trecutului medical recent problematic, bateriile îi pot porni motoarele în cazul în care viața de Grand Slam o va duce și prin medii mai neprimitoare.

Și asta părea să se întâmple în setul doi, când s-a făcut 5-1, iar zurgălăii sunau în cozile creveților pentru Paula ce tocmai părea gata să se arunce în direcția decisivului și să intercepteze fără milă planurile fanilor de a vedea o americancă în semifinale. Doar că acolo s-a rupt ceva. Biologia a prins cu colțul patului cablul ce o alimenta pe Badosa și spre jucătoarea spaniolă au început să mai ajungă doar zgârciuri de energie. Terenul era ba prea mare, ba prea mic, ba prea cu fileu pe toate direcțiile și diagonalele. Dintr-o dată, Emma primea mingi mai grele de la copiii de mingi atunci când servea. De dincolo, de peste fileu, mai venea doar aerul rece ce însoțea umbra Paulei.

În următoarele câteva minute, Paula a mai cules cinci puncte, în timp ce Emma țopăia cu vreo 25 în brațe. Și undeva pe la momentul în care devărsarea devenise potop în toată regula, Paula a început să plângă. Și nu i-am văzut în ochii ascunși sub cozoroc grija punctelor, ci – ca și cum avea în cap două mini-ecrane – i-am văzut filmul imaginar pentru noi și dureroso-real pentru ea al accidentării și recuperării.

Și știm să ne bucurăm. Știm să ne supărăm după meciuri. Dar dacă ar fi o școală care pregătește fanii sportului pentru viața într-o lume cu sport real, un curs ar trebui să ne învețe ce facem când se plânge.

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.