Am aproape un an de când scriu pe acest blog. A trecut cam repede, iar materialele s-au adunat, chiar dacă timpul pe care-l ofer acestei activități este foarte restrâns. Ei bine, în acest timp – în care am avut ocazia de a analiza blogurile din jurul meu – am fost frapat în primă fază, apoi supărat pe faptul că editorialul – conținutul efectiv al blogului – este confundat uneori cu publicitatea. Evident, discuția este una care pornește de la etică.
Nu există o definiție clară a advertorialului. Singura “regulă” este că textul de tip advertorial reprezintă un hibrid între textul editorial și cel publicitar (advertising + editorial). Nicio lege și nicio regulă nu te împiedică să publici un astfel de text dacă tu consideri că cititorii tăi nu au o problemă cu asta, dar avem o problemă în momentul în care respectivul text este produs, prezentat și livrat ca unul strict editorial, deși el este unul plătit. Din păcate pentru verticalitatea unor bloggeri, o astfel de abordare nu este etică, pentru că nu reprezintă decât o păcăleală la adresa cititorilor. Tu știi foarte bine că acel text este “cumpărat”, dar nu anunți nicăieri asta.
Chiar dacă bloggerii susțin că nu se supun unor reguli stricte atunci când vine vorba de partea editorială – și au dreptate, “breasla” nefiind insitituționalizată și, deci, reglementată într-un fel sau altul – regulile de bun-simț universale care ghidează societatea (cele care stau la baza responsabilității sociale a jurnaliștilor, de exemplu) trebuie să facă parte din construcția intrinsecă a “caracterului” unui blog. Altfel spus, dacă canoanele sociale spun că e greșit să-ți minți, să-ți furi sau să-ți păcălești cu bună știință auditoriul următind un scop clar contrar mesajului tău, aceste canoane se aplică în orice context și în orice domeniu. De la oamenii străzii la șefii de țări, trecând prin toate nivelurile sociale – implicit prin blogging.
În jurnalism, o regulă a manualelor care-ți dictează calea corectă din punct de vedere etic spune că este imposibil să fii obiectiv. Chiar dacă această meserie este una în care abordarea neutră este baza unei comunicări corecte, simplul fapt că scrii o știre – deci o redactezi după propriile opțiuni și preferințe – constituie per se o “fracturare” a obiectivității. Asta mai ales pentru că un caracter obiectiv al unei informații transmise nu se bazează doar pe calitatea informației (chit că redactezi o știre seacă, în care prezinți cifre și întâmplări fără a le judeca), ci și pe omisiune, de exemplu. Pe scurt: faptul că nu ai inclus într-o știre anumite informații afectează direct caracterul obiectiv al acesteia. Evident, soluția definită în manualele de jurnalism este simplă: chiar dacă nu poți fi obiectiv prin însăși natura meseriei, îți rămâne să fii integru. Adică să conștientizezi că distorsionezi mai mult sau mai puțin realitatea atunci când redactezi un material și să ai experiența necesară pentru a determina care dintre informațiile pe care le incluzi în știre sunt importante și care nu.
Revenind la blogging, un advertorial – un material plătit, adică – este unul pe care eu – jurnalistul-blogger Mircea Meșter – nu îl voi putea publica în formatul semantic existent în România. Altfel spus, când am vorbit cu agențiile despre “costul” unui advertorial, am ținut să definesc în prima fază advertorialul în sine: un material care nu are legătură cu conținutul efectiv al blogului și care, preferabil, nu este scris în stilul care definește respectivul blog. Pe scurt, consider că îmi respect cititorii prin faptul că spun că un advertorial nu trebuie să fie redactat de autorul blogului, în caz contrar acesta fiind un atentat la etica socială care conduce implicit bloggingul. Evident, este la latitudinea fiecărui blogger să aleagă modul în care prezintă un advertorial, iar “scăparea” este faptul că vorbim de o platformă pe care abordarea subiectivă este o regulă în sine.
În Marea Britanie și Statele Unite există companii specializate (un exemplu e AICI) în redactarea advertorialelor. Ba mi mult, în UK există o entitate statală (Advertising Standards Authority – ASA) care reglementează modul în care advertorialele apar în publicații, pentru ca publicul să nu fie indus voit în eroare. Este foarte cunoscut în Albion episodul prin care o companie a redactat un articol în secțiunea de Opinii/Editoriale a publicației scoțiene The Herald. Fiindcă nu a fost anunțat ca atare, advertorialul a stat la baza unor plângeri către ASA, iar autoritatea britanică a amendat publicația din cauza faptului că a redactat opinii non-editoriale, ascunzându-le în spatele unui editorial. The Herald s-a apărat, susținând că respectiva secțiune este una de opinie (vezi legăturile cu blogul), însă ASA a contraatacat simplu: “conținutul acestui articol a fost livrat contracost, iar cuvintele nu le aparțin redactorilor The Herald. Drept urmare, acel text este unul publicitar și trebuie notat ca atare”.
Revenind la paralela dintre jurnalism și blogging și la emisiunea pe care Ellunes și Aiurea au găzduit-o pe această temă în cursul săptămânii care tocmai se încheie, întreb simplu: cu ce diferă “ordinele” pe care un jurnalist le primește de la patronul său pentru a distorsiona voit realitatea de faptul că un blogger distorsionează realitatea astfel contracost? Normal, “scăparea” este cel din urmă resort etic pe care îl ai atunci când redactezi un advertorial: anunțul conform căruia respectivul text este o reclamă. Fie că specifici vizibil – prin convenții precum (R) (P) sau (Publicitate) introduse în titlu – fie că anunți în text, din nou vizibil, că respectivul text reprezintă unul publicitar, care nu acoperă neapărat opinia proprie a redactorului/bloggerului, soluțiile de ultim moment sunt singurele care te “scapă” din punct de vedere moral din logica abordării impersonale plătite a unui text dedicat. Nu uita nici de faptul că informațiile dintr-un advertorial nu îți aparțin, deci există posibilitatea ca ele să se dovedească false. Dacă ai prezentat respectivele date ca unele care-ți aparțin, ai o problemă neașteptată.
Am scris aceste rânduri pe fondul unor dialoguri absolut halucinante cu reprezentanții unor agenții, din reacțiile cărora deduc faptul că soluția non-etică a “ascunderii” unui text publicitar în spatele unuia de opinie reprezintă o soluție foarte des întâlnită în bloggingul românesc. Iar despre același subiect a scris și Mark Schaefer, al cărui text merită urmărit fie doar și pentru dialogul cu “clientul”. Aș vrea să știu că cititorul reprezintă încă baza, motivul coloanei vertebrale a unui blogger. Atunci când ai un public format din 5, 10, 100 sau 100.000 de oameni care te urmăresc, ai responsabilitatea de a le transmite valorile pentru care ei au aderat la opiniile tale. În caz contrar, faptul că îi păcălești nu-ți face cinste etic și moral. Faptul că-i minți pe oamenii care au încredere în opiniile tale este dovada unei coloane vertebrale fracturate.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
