Aș începe cu cronica asta – destul de dureroasă, nu o să vă mint, dar vreau ca la început să închin un pahar spart în cinstea celor care au decis să întrerupă transmisiunea meciului de tenis jucat de Jaqueline pe la ora 5 și ceva pentru a muta camerele pe Fritz cu Monfils. Nu știm unde s-a decis, nici de ce, nici dacă s-a decis sau a fost hazard amestecat cu prostie, dar nu există drum mai scurt pentru a te umple de bale decât să-i faci metoda Maradona românului trezit cu sâmbăta-n cap să vadă meciul fetei în turul al treilea de la Melbourne.
Acum, că m-am răcorit puțin, să trecem la tenis. Să fi fost ora 4 și jumătate dimineața când Jaqueline a părut că împunge decisiv în primul set, troznind un al doilea break în timp ce plutea pe teren și juca fulminant. Se făcea 4-1 și ne îndreptam spre o dimineață care, negociată corect, ar fi avut toate șansele să se termine la micul dejun cu familia la orele decente la care se trezesc oamenii normali la cap în weekend.
Robert Prange/Getty Images
Din păcate, a fost momentul de vârf al meciului pentru Jaq, care de aici a început să simtă ce simțim cu toții atunci când furculița se rupe-n șnițelul din caserolă la prânzul de la birou și te prinzi abia după ce ai înghițit deja două vârfuri ascuțite din plastic reciclabil, dar deloc digerabil. Deși a luat primul set, așa cum a făcut-o mereu în meciurile jucate contra nemțoaicei, a noastră a început să alunece în același timp în care a lor a început să prindă aderență.
Statistic vorbind, cheia partidei pare să fie faptul că Eva n-a continuat să-i dea puncte gratis lui Jaq, limpezindu-și jocul brusc prin limitarea erorilor neforțate – Lys a făcut mai multe greșeli inutile în primul set decât în următoarele două adunat. Mental, însă, treaba cu istoria care se repetă pare să nu se-ntâmple doar în politică și la nivel macroplanetar, ci și-n tenis. Pentru că absolut fiecare partidă jucată de Jaq și Eva (implicit la Cluj, acum un an și jumătate) s-a derulat după un tipar identic: primul set la noi, următoarele două topite în economia germană. Iar ultimul set a fost căprioară-n codru: Lys a accelerat spre finalul meciului și-a jucat cel mai bun game al său în coada meciului, tacticos, chirurgical.
Robert Prange/Getty Images
Notă utilă: tot istoria (ceva mai puțin cunoscută) a mai consemnat un meci semi-amical în Bundesliga între cele două fete: pe terenul Evei, în Germania, pe zgură. Se întâmpla acum mai puțin de doi ani, iar Jaq a făcut-o sită pe Eva și a găsit cheia spre un meci liniștit, terminat conform standardelor: 6-4, 6-0. Din păcate, optimile de la Australian Open nu-s foarte impresionate de meciuri jucate în competițiile de uzură din Germania, iar dimineața de luni ne va găsi complet dezinteresați de meciul dintre Iga Swiatek și Eva Lys în loc să ne prindă la coadă la bilete, cu sufletele-n gât și tenisul pregătit de o minune.
Apropo de Lys și de minuni, fata e prima jucătoare din ultimii 40 de ani care pierde în calificări (cu Destanee Aiava), dar ajunge în optimi la Australian Open. Pentru că-n tenis una e să fii Lucky Loser, alta e să fii Eva Lys, Next Level Lucky Loser. A intrat pe tablou cu ultimul tren de pe peron în care a sărit în mers, fiind anunțată cu 10 minute înainte de primul tur că are meci cu Kimberly Burell, iar la cinci zile distanță sărbătorește intrarea în premieră în Top 100 WTA la 23 de ani. Asta apropo de cât de repede se pot învârti lucrurile în direcția ta în sportul ăsta pretențios care te-aruncă și te adună după cum cad zarurile.
Lui Jaq îi rămâne performanța care o apropie de Top 50 – cel mai bun parcurs al său la un Slam, dar și regretul că nu și-a luat ce la un moment dat părea al ei: o optime cu Iga la Melbourne. Rămâne însă pentru data viitoare, la 26 de ani orizontul se vede încă destul de departe.
Robert Prange/Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.
După acel US Open câștigat cu viteza unui TGV care trece prin halta Ciulnița, Emma a frânat să ia pasageri la ocazie și a rămas acolo, în câmpul cu scaieți, cu roțile sudate de șină și cu sânge care între timp s-a întărit pe botul locomotivei. Așa cum nimic nu anticipa explozia Emmei la New York, nimic nu anticipa ulterior căderea liberă continuă pe care o suferă copila asta.
Emma nu doar că nu a replicat – măcar la scară redusă – parcursul magic de la acel US Open în care n-a pierdut niciun set, dar asteroidul Răducanu n-a mai reușit să ajungă de atunci în nicio finală de nivel WTA – n-a mai jucat niciodată cu trofeul pe masă, cum se zice. Nu știm exact cauza, deși e decent să considerăm că la bază vorbim de un amestec vag cenușiu de probleme fizice și antrenori schimbați în ritm de racordaj rupt. Dar Emma este un exemplu umblător al efectelor pe care presa hidraulică o are asupra psihicului unui copil de 18 ani atunci când în cârcă i se așază confortabil un întreg sport.
Am făcut această introducere ceva mai lungă în cronica meciului cu Iga Swiatek pentru că partida în sine n-a prea existat. Emma a fost eviscerată de poloneză în ceva mai mult de-o oră de joc, fenomen natural care cumulat cu ora începerii meciului – pe la 2:30 ora Ciulniței în dimineața zilei de sâmbătă – a făcut ca povestea să fie urmărită efectiv de foarte puțină lume. Norocul nostru a fost că eram deja la încălzire și cafele pentru meciul lui Jaqueline Cristian și am putut să tragem cu ochiul la momentul în care Iga a deschis brutăria devreme și a început să producă covrigi. Evident, scorul este deja destul de dur și văzut așa, sec, la rece, dar partea proastă pentru visul britanic e că se putea mult mai rău: în game-ul câștigat de Emma, Iga a avut două mingi de break care ar fi putut să lustruiască spre sticlă victoria asta.
Iga a avut antrenamente mai complicate decât meciul ăsta din turul trei al turneului de la Melbourne. S-a întâlnit la viața ei cu clătite care i-au dat mai multă bătaie de cap la întoarcerea-n tigaie.
Nu știu dacă „frică” e termenul potrivit în contextul ăsta. Dar am urmărit partida asta cu atenție în timp ce consiliul de administrație al minții mele a decis în unanimitate că mi-e mai frică de momentul în care Gael se va retrage din tenis decât de momentul în care tata Roger a decis să purceadă la muls de vaci și de alte companii interesate. Gael e un jucător de tenis emblematic pentru generația sa fără să fi fost cel mai bun vreodată, așa cum Jim Carrey este un actor inegalabil fără să fie cel mai premiat între ai lui. Motivul e cumva același: fără suflet, am fi doar niște mașini, vorba unei reclame.
Monf l-a răstignit astăzi pe numărul 4 mondial, Taylor Fritz, despre care se va vorbi probabil peste veacuri ca despre unul dintre jucătorii din Top 10 cu cel mai adânc plictis transmis prin porii epidermei. Dar dacă venerabilul Gael, ajuns la 38 de ani – vârstă la care-și permite să-și cumpere un Porsche fără să-i sară CTP în cap – a reușit azi să-l folosească pe Taylor pe post de bătător de covoare, mă întreb valid ce s-ar fi întâmplat dacă azi s-ar fi întâlnit versiunea de top a lui Monfils cu această versiune pasămite de top a lui Fritz. Vă aduc aminte faptul că Monfils n-a pupat mai mult de locul 6 mondial în vremurile bune, ceea ce ne dovedește din nou că tenisul e unul dintre cele mai complexe jocuri de noroc din lume: nu contează doar de câte ori iei punctul cu banda fileului, ci și în ce eră ai șansa de a te fi născut.
Apropo de treaba asta, victoria de azi a francezul este abia a doua la un Slam împotriva unui coleg din Top 5 mondial, după un brânci pe care i l-a dat lui Ferrer hăt!, în 2008, la Roland-Garros. Asta mai ales pentru că Top 4 de-a lungul carierei lui Gael a fost un bloc bazaltic pe care nu-l crăpa decât Del Petro când nu-i scârțâiau balamalele.
În acest context, vestea bună pentru Monfils este că pe jumătatea lui de tablou nu dă de Djokovic. În schimb, e plin de carne tânără care miroase reavăn: urmează Shelton sau Musetti, apoi d-alde Tien, De Minaur, Sinner și ce-o mai ieși la zaruri. Băieți tineri, numai buni de luat pe CV de bătrânul nostru mingicar. Dacă vom avea finală Monfils – Djokovic la Australian Open anul ăsta, declar public că-l conving pe Dustin Brown să revină în tenisul profesionist și să joace la dublu alături de Mansour Bahrami. Așa să ne-ajute soțul doamnei Elina.
Cică la grădinița ăleia mici a Svitolinei, copiii sunt rugați să spună cu ce i-au făcut mândri părinții lor în ultima perioadă.
– Mama a bătut numărul 4 mondial la tenis sâmbătă dimineață la Australian Open, zice Skai.
– Și tata?
– Da.
Nu am stat să caut când s-a întâmplat ultima dată ca un cuplu soț-soție câștigă în aceeași zi pe același teren în meciuri consecutive la un Slam cu numărul 4 mondial la băieți și numărul 4 la fete, dar dorm foarte liniștit dacă risc și spun că treaba asta nu s-a întâmplat niciodată în istorie. Nu mai intru în detalii și mai dubioase, cum ar fi cel că Monf și Sveta au pierdut primul set în ambele meciuri înainte să se-nșurubeze în adversar. Dar este foarte cert că-n familia Svitolina-Monfils va intra perfect cina de azi și că diseară se vor plăti jumi-juma toate datoriile la întreținere.
Pentru a trece în optimi, unde ucraineanca Svitolina va juca împtriva rusoaicei Kudermetova într-o partidă cu supliment de implicații sociale și politice, Elina a trecut printr-un set întâi infect. Set în care Paolini, pietricica care i-a făcut rană la ficat întregului estamblishment din WTA în 2024, și-a văzut cu religiozitate de joc, în timp ce Svitolina și-a văzut de autodistrugere. Mingi aruncate în râul Yarra, servicii moi și deconectate de la realitate, două game-uri pricăjite și o tonă de incertitudini tehnice – meniu care anunță mai degrabă falimentul decât un meniu de degustare la un restaurant fine dining.
Setul al doilea a fost de reglaj, iar Svitolina a folosit setul al treilea pentru a-și depune CV-ul la titlul de la Melbourne. O variație acută și contrastantă între noroi și stele la ucraineancă, totul e să înveți să le așezi astfel încât la final să se-ntâmple lumina.
E o tradiție cel puțin la fel de cunoscută precum Împănatul Boului (județul Bistrița-Năsăud, dați cu search, nu glumim pe marginea cutumelor) ca oamenii noștri să facă treabă bună la dublu după ce-au sărit din schemă la simplu. Îmi sunt înfipte proaspăt în memorie haiduciile pe care Horia Tecău le-a executat prin circuit împreună mai ales împreună cu olandezul Rojer, dar și noaptea în care Monica Niculescu a jucat finală la Wimbledon jucând nu-mai-știu-câte meciuri în 24 de ore înainte să ia-n spinare doi covrigi și să zâmbească apoi la festivitate, cel mai dulce 0-6, 0-6 pe care l-am văzut în viața mea.
Nici Australian Open-ul ăsta nu face excepție de la această regulă nescrisă și nedocumentată suficient. La câteva zeci de minute după ce steagul românesc a căzut în bernă pe tabloul de simplu, l-a ridicat iar pe lance Gabi Ruse la dublu. Alături de Marta Kostyuk, vecina de la apartamentul de deasupra, în care se aude tropăit de cizme de ceva vreme. Și n-am fi vorbit neapărat despre victoria asta de tur secund la dublu cât timp Monfils mi ți l-a încins pe Fritz în imaginile alăturate, dar rezultatul e unul excelent în contextul adversarelor de azi, aflate în Top 10 mondial la tenisul paralel: Elise Mertens și Ellen Perez.
La fel de adevărat că rezultatul ăsta e un mix de „Da, dar”-uri. De exemplu, chiar dacă ale lor au clasament mult mai bun la dublu, au jucat prima dată împreună. Însă, chiar dacă ale noastre fac echipă cu rezultate notabile de ceva vreme – semifinale pe la Roland-Garros, Australian Open și Madrid, printre altele, Gabi și Marta au scos-o azi din turneu pe deținătoarea titlului la dublu la AO, pentru că Mertens a plecat anul trecut cu o cupiță de la Melbourne, câștigată alături de colega Su-Wei Hsieh. Probabil că ar fi jucat împreună mult și bine dacă chinezoaica nu ar fi fost racolată de nimeni alta decât Nănașa Leana anul ăsta – iată și o poveste care poate fi ecranizată la o adică, pentru că noi nu ne ocupăm aici de telenovele.
Kostyuk și Ruse vor lua mai departe pe parbriz echipa Guo/Panova. Deși specialiste în jocul de dublu, cele două nu par un obstacol cu atât de multă sârmă ghimpată înfășurată în jurul gardului. Dar dublul e complex și are multe aspecte, unul dintre ele fiind faptul că e destul ca una dintre minți să derapeze pentru ca toate vagoanele să sară pe traverse. Urmărim și vă ținem la curent.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
