Iunie. Ca de obicei, foarte cald. Plictis, miros de concediu. Într-o atmosferă de genul ăsta, în care lumea tocmai se deconectase de la fotbalul intern pe motiv de vacanţă şi mai ales de lipsă de valoare, România avea două meciuri de fotbal de disputat. Un oficial contra Bosniei şi un amical contra Braziliei. Acum 10 ani, o astfel de combinaţie de nume inspira automat ideea de măcel – meci tare. Din păcate pentru noi, anul de graţie 2010 a inversat lucrurile, astfel că raportul a fost viţăverciuit, vorba lui Caragiale: meciul tare a fost cu Bosnia, iar măcelul aşteptat trebuie să fie cu Brazilia.
Se spune că memoria e scurtă în fotbal. După ce am bătut cu 3-0 Bosnia la noi acasă (cea mai mare performanţă din ultimii 4 ani, de altfel) în ultimul meci al lui Răzvan Lucescu pe banca Naţionalei, urma un meci amical cu Brazilia, la câteva mii bune de kilometri depărtare. În loc să-l privească ca pe un meci enorm, ai noştri l-au privit ca pe un amical cu o echipă de liga a zecea, astfel că jucătorii noştri fie s-au dat loviţi, fie s-au lovit, fie au vrut să fie loviţi, iar România a ajuns în Brazilia la volanul unei limuzine conduse de Râpă, Papp, Giurgiu şi Alexe. Acum 10 ani, o astfel de abordare ar fi dus la represalii. Probabil că tricolorii de atunci, pe care noi îi ştim mai degrabă ca galbeni din motive care ţin principial de superstiţii, ar fi ajuns la meciul ăla pe jos. Acum, nici măcar avionul, diurna şi numele adversarului n-a mai contat. Ai noştri nu mai erau ai noştri, erau ai lor înşişi.
Pentru a pune cireaşa pe tort, meciul Brazilia-România, jucat pe interminabilul Estádio Municipal Paulo Machado de Carvalho din São Paulo, era special nu doar pentru că întâlneam singura echipă care a participat la toate campionatele mondiale de până acum şi care a şi câştigat 5 dintre aceste ediţii, ci şi pentru că, în lotul Braziliei, se afla un nume. Un nume, un fotbalist, un om care a reinventat fotbalul şi care a adus spectatorii pe stadioane doar pentru ca aceştia să aştepte un artificiu, o ecuaţie, o formulă, o reacţie. Era ultimul său meci la naţionala Braziliei. Ronaldo Luíz Nazário de Lima. Pe scurt, Ronaldo. Omul care a adus în fotbal un nume “dinho-nizat” de un viitor star şi “cristianizat” de un alt viitor star. Ronaldo a fost primul. Iar fotbalul se împarte, pentru mulţi, în ere. î.R şi d.R.
În eternul spirit balcanico-jemanfişist, am abordat meciul ca pe unul cu încărcătură emoţională zero. Nişte băieţi de prin vestiarele vopsite cu var alb din Galaţi şi Târgu Jiu reprezentau culorile României într-un meci care pentru mulţi brazilieni echivala cu o operaţie pe cord deschis prin care atriul drept era eliminat din componenţa inimii. Ronaldo, omul care atunci când pleca în fuleu înspre poarta adversă părea că are trei viteze în plus faţă de adversari, pleca dintre fotbalişti şi se aşeza între monştri sacri. Nu ştiu dacă la imaginea jalnic de amicală pe care au avut-o în faţă ai noştri a participat şi forma destul de voluminoasă a unui Ronaldo care a uitat de mult cum arată 20 de abdomene consecutive, dar simbolurile nu-şi schimbă niciodată forma. La ei.
Partea interesantă e că, dacă noi am văzut meciul dintre Brazilia şi România ca pe un amical plictisitor jucat la ore de tristă amintire şi cu interes zero la capitolul performanţe, puncte, clasament FIFA şi aşa mai departe, Nike a văzut în retragerea unuia dintre oamenii care au pus virgula pe ecranele microbiştilor un experiment. Un soi de viaţă în meci. Sau meci în viaţă. Un real life show de patru minute care explică povestea omului care aşteaptă să-şi ducă la bun sfârşit propria moştenire. Un film în care fotbalul nu mai contează. Un film cu cinci stele în care nu este vorba despre armată şi hoteluri. Un film în care, deşi România ar fi putut avea un rol important, este ignorată complet. Pentru că, dacă ignori, eşti ignorat.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
