Ziua lui Mihai Eminescu este ziua “poetului nepereche”, a “celui mai mare poet național”. De fapt, e ziua unor clișee de acest tip, pentru că omul Eminescu a fost unul extrem de simplu, chit că manualele pe care le-am studiat cu toții în școli ni-l înfățișau așa cum manualele de istorie ni-l arătau pe Ștefan cel Mare.
Am fost și sunt un tip aplecat agresiv înspre uman. Iar studiul operei lui Eminescu a făcut parte din a doua mea natură. Omul era simplu, dar vedea lucrurile complex. Și și-a făcut din asta un fel de-a fi. Poeziile lui parcurg rapid distanța dintre tristețe și serenitate, dintre prăpăstios și înălțător, dintre moarte și viață în general. Iar omul avea o scânteie de geniu mai ales în metaforă. Își concepea greu poeziile, le muncea, le lucra și le arunca dacă nu-i plăceau. Dar o făcea pentru el, adică într-un stil care nouă ne lipsește astăzi.
L-am privit așa cum mi-a fost prezentat până undeva prin clasa a zecea din liceu, când studiul lui Eminescu ne-a dus înspre Scrisoarea I și spre cosmogonia sa (prima parte a poeziei), prezentată în general de profesorii de literatura româna ca o creație definitorie pentru opera poetului. Într-adevăr, este o parte frumoasă, e – parcă – transcrierea unui vis. Și totuși…
E o mare greșeală. Cosmogonia din Scrisoarea I este transpunerea în rime românești a unei părți din cel de-al zecelea imn vedic (Rig Veda – Nasadyia, adică Imnul creației), o parte a Scripturilor Hindusă și element de bază al literaturii genului, despre care puteți citi mai multe aici. Nu o să stau să analizez comparativ, ca la școală, fiecare termen și cuvânt, spun doar că literatura română putea și fără o astfel de creație. Și că profesorii ar face mai bine să nu ambaleze o creație de acest tip în hârtia geniului eminescian. Nu la ușa asta trebuie să bateți.
***
Mihai Eminescu – Scrisoarea I (Cosmogonia)
La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru muşunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi
Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi;
Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă…
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric…
Rig Veda – Nasadyia
There was neither non-existence nor existence then.
There was neither the realm of space nor the sky which is beyond.
What stirred?
Where?
In whose protection?
Was there water, bottlemlessly deep?
There was neither death nor immortality then.
There was no distinguishing sign of night nor of day.
That One breathed, windless, by its own impulse.
Other than that there was nothing beyond.
Darkness was hidden by darkness in the beginning,
with no distinguishing sign, all this was water.
The life force that was covered with emptiness,
that One arose through the power of heat.
Desire came upon that One in the beginning,
that was the first seed of mind.
Poets seeking in their heart with wisdom
found the bond of existence and non-existence.
Their cord was extended across.
Was there below?
Was there above?
There were seed-placers, there were powers.
There was impulse beneath, there was giving forth above.
Who really knows?
Who will here proclaim it?
Whence was it produced?
Whence is this creation?
The gods came afterwards, with the creation of this universe.
Who then knows whence it has arisen?
Whence this creation has arisen
– perhaps it formed itself, or perhaps it did not –
the One who looks down on it,
in the highest heaven, only He knows
or perhaps even He does not know.
***
Dar, pentru a rămâne cu un gust dulce în 15 ianuarie, faceți ce fac eu de fiecare dată când aud “Eminescu”. Ascultați asta.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
