Azzurra și la gară

---

Tot la Berlin, dar cu vreo 18 veri în urmă, Italia generalului Marcello Lippi devenea campioană mondială cu o echipă în care se desfășurau băieți ca Totti, Del Piero, Pirlo sau Cannavaro, printre alții. E greu de înțeles și cu atât mai complicat de explicat cum squadra de azi, nici două decenii mai târziu, se etalează lumii întregi cu diletanți precum Chiesa Fiul, gangsterul Scamacca sau fostul copil minune, actual surplus pe oriunde se duce, El Shaarawy.

Poate că-i rezultatul multor ani de corupție din aia „occidentală”, cum îi zicem noi, poate că selecția de la cele mai fragede vârste e făcută de niște Dorei a căror mândrie supremă în viață e că nu aruncă ananas în pizza. Sau poate că, așa cum se întâmplă mai spre tărâmul Balcanilor, băieții lui Giuseppe și Luigi preferă să-și tocească degetele la FIFA pe consolă decât să bată mingea și să-și zgârie genunchii cu alți țânci. Cine știe, cert e că Italia lui Spalletti a coborât ștacheta într-atât de jos încât a devenit un banal sparring partner pentru cosmopolita reprezentativă a Elveției.

Primul gol de la Berlin a căzut în minutul 37, când Remo Freuler s-a infiltrat pe un bulevard ivit între liniile italiene, acolo unde pe vremuri n-aveai loc nici să-ți înfigi un sfert de gheată, darămite să te demarci și să mai și marchezi. O reușită care oricum plutea în aer, cum se zice prin breasla comentatorilor, pentru că n-ai cum să pretinzi că până în acel minut 37 a existat vreo fărâmă de echilibru. Squadra s-a așezat aproximativ în propria jumătate, n-a ridicat pretenții în privința posesiei și a părut că așteaptă cuminte să încaseze gol.

Elveția, aceeași echipă căreia România i-a luat patru puncte și i-a confiscat șefia grupei preliminare, a dominat meciul pentru că așa e construită. Formația lui Murat Yakin, care arată tot mai mult a nene care a citit cinci cărți de dezvoltare personală și acum se crede intelectual rasat, ia mingea și atacă, uneori cu toate liniile. Că așa a fost învățată, la fel ca vecina Austria, altă nație unde umorul și spiritul liber se duc să-și găsească sfârșitul. Elvețienii nu au neapărat un plan B, drept e că în fața Italiei nici n-a fost nevoie de așa ceva.

După pauză, neputința Italiei lui Spalletti a atins absolutul. Mai întâi, și-a desăvârșit prestația Ruben Vargas, elvețian născut la Adligenswil, dar cu origini tocmai în Republica Dominicană. După ce semnase pasa decisivă de la primul gol, omul de la Augsburg a înțepat mingea în stil de Copacabana și a îngropat-o în vinclul bietului Donnarumma. Și zic „bietul” pentru că portarul italian a fost, de data asta, oaia gri dintr-o echipă altfel ticsită cu oi negre.

La 0-2, pusă în situația să producă niște fotbal, squadra s-a simțit ca un supraponderal în șlapi, fără echipament și oxigen, care ar vrea să urce pe Everest. Italia a fost haotică și fără zvâc, chit că Spalletti a încercat să vină cu soluții de pe bancă. Doar că alde Zaccagni sau Retegui s-au prezentat în fața culmii ‘nalte de cucerit, asemenea colegilor, tot în șlapi și gâfâind de la atâta fast-food. 

A ieșit un final liniștit, în care oamenii lui Yakin s-au și menajat pentru sferturi, în timp ce Italia și-a trăit rușinea fără glorie și fără puterea de a se împotrivi. Până pe 14 iulie, squadra e încă deținătoarea trofeului, campioana europeană la zi. Sună bine, dar italienii nu trebuie să se lase păcăliți. Eliminarea de azi nu a fost un accident, ci e rodul unui fotbal care scârțâie zgomotos din toate încheieturile în ultimii ani.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la EURO 2024 îți sunt oferite de 2Performant.

---

Germania – Danemarca 2-0

Kai Havertz nu știe asta, că el e genul care lovește pe lângă și la avioane de hârtie, dar fotbalul e lucru al naibii de serios. Implică mii de ore de antrenament, strategie, concentrare, ore nedormite, bașca și o droaie de psihologie. Dar câteodată diferența o face un deget de la picior amplasat aleator în spatele liniei defensive și o mână ridicată din reflex în careu, care are ghinionul să se intersecteze cu obiectul muncii. 

Joachim Andersen, voinic hârșit printre tăietorii de lemne din sălbaticul Premier League, a simțit pe propria piele cruzimea tehnologiei și lipsa ei de umanitate. Fundașul danez a deschis scorul în minutul 48, moment care trebuia să reprezinte nu doar primul său gol la echipa națională, ci și o piatră legată de gâtul nemților. VAR-ul a reperat un posibil ofsaid la colegul Thomas Delaney, a deliberat intens și i-a luat golul înapoi lui Andersen.

Câteva zeci de secunde mai târziu, apărătorul din Danemarca și-a îndepărtat mâna de corp la centrarea lui Raum și s-a trezit că balonul buclucaș îi rașchetează ceasul. Din nou, judecata tehnologică a intervenit prompt, apoi însuși arbitrul Michael Oliver a decis că-i fază de penalty, chit că distanța dintre sărmanul Joachim și neamțul Raum era ca între două cearșafuri vecine pe o plajă aglomerată. Un penalty care i-a dat șansa ratangiului de Havertz să marcheze, în contextul în care atacantul lui Arsenal e literalmente incapabil să înscrie într-o altă situație de joc.

Până la faza care a rupt pisica în două, Germania a fost echipa mai cu vino-ncoa, însă șansele mai tăioase le-a avut Danemarca. Norocul nemților a fost că nordicii au avut și ei un Havertz în atac, pe puștiulică Rasmus Højlund, care n-a catadicsit să trimită mingea în poarta bătrânului Neuer nici măcar după ce aproape că-l driblase. De altfel, danezii au dat în permanență senzația că le lipsește o scânteie, o tresărire, în ciuda faptului că au prestat un fotbal onest și corect. 

Meciul l-a închis Jamal Musiala, flăcău care a învățat la copii și juniori cum se finalizează simplu și eficient o fază în care scapi singur cu portarul. Era minutul 68, moment în care danezii au înțeles că nu-i ziua lor. Selecționerul Kasper Hjulmand a jucat toți așii de pe bancă, într-o tentativă de poate, poate, dar zarurile fuseseră deja aruncate. Germania n-a mai marcat, din cauză că Havertz a rămas pe teren, iar lângă el a apărut și Niclas Füllkrug, nici el în relații cordiale cu transformarea ocaziilor în gol.

Până la urmă, eficacitatea rămâne problema Germaniei, una care ar putea face implozie în sferturi, unde cel mai probabil îi va ieși în fața taman Spania, premianta de până acum a Europeanului. Cu Furia Roja, dacă nu se aliniază planetele și tehnologia, vor conta și lipsurile antrenorului de laptop Julian Nagelsmann, și coatele de cartier împărțite de Rüdiger, și stângul în dreptul al atacanților nemți. 

Dar până la noi ordine, Germania și-a îndeplinit scopurile și a obținut o victorie lejeră, fără emoții. Ceea ce n-am fi scris acum dacă danezul Thomas Delaney ar fi avut degetul de la picior mai mic decât îl are.