Mă bântuie proaspăta înfrângere a Anei Bogdan cu peninsulara Cocciaretto, îmi strânge tâmplele și îmi rostește șoptit mantre de neînțeles. Cred că amatorii de texte de pe www.cronici.ro sunt martorii unei perspective similare. N-ar fi cel mai sensibil hotar că Anuța n-a pus nici măcar de-un set în arena pe care anul trecut juca finala. A noastră a fost depășită de proiectilul italian și în 2024 pe zgura de la Charleston, ba chiar cu un decisiv sfredelitor. Sigur va mai pierde, iar în aceeași măsură va produce și victorii.
Trebuie, fir-ar. Nu se poate să ne luăm rămas bun de la tenis tocmai în toiul celui mai puternic turneu din România. Nu acum, în 2025, când retragerea Simonei pare că ne scurge tot tenisul din vene. Să smulgă și tușele cu ea, la ce-i trebuie? Anunțul acesteia – deși eram conștienți că e pregătit de ceva vreme – ne-a zdruncinat temelia, am devenit brusc consumatori de sport alb cu bulină roșie. Apoi, ca o consecință caricaturală, ne-a împrăștiat toate jucătoarele de la Transylvania Open. Jaq, Irina, Gabi, acum și Ana. Sorana, și ea la ultimul sezon din carieră, a fost pasată de o puștoaică din Canada. Opriți ventilatorul!
E dreptul autorului să dramatizeze, ține de fiecare să simtă unda sau să acuze tonul exagerat. Dar e sentimentul sumbru al părintelui de la masa căruia se ridică toți urmașii. Fie și pe rând, nu toți deodată, dar cumva în aceeași după-amiază. Casa rămâne pustie, mai vezi în oglindă doar un strigoi cu vise, o fantomă descărnată încă alimentată de adrenalină, de dorința ca marile bucurii ale vieții să revină în buclă. Suntem copii la orice vârstă, de ce n-am vedea-o pe Jaqueline în sferturi la Roland Garros? Sau pe Anca Todoni, că tot e fana cenușii roșiatice. Sau altcineva, o junioară de 16-17 ani. Să mai avem pe cine înjura când va deveni number one, să-i punem calitățile la îndoială și după ce-și va trece în palmares vreo două Grand Slam-uri. E reversul unei medalii aparte. Și totul din cauza unei Cocciaretto perfecte în seara asta.
Foto: Getty
Ana plecase în forță, cu un rever care scăpa mingea de eventualele pietre la rinichi, cu execuții curate, pline și cu piruete excelent desenate. Se minunau vizitatorii din spațiu care ne mai împing câte un survol atunci când au parte de program neinspirat la televizor. Se juca tare din prima, ambele sportive aterizând în meci ca după sesiuni de încălzire de ore întregi. Corespundeau performanței, dădeau ca într-un main-event pe care suporterii din Cluj chiar îl meritau pentru această faină săptămână de turneu.
Două-trei greșeli ale româncei au rupt echilibrul în primul set, Saveta din Cizmă a călcat și ea alături, astfel că de la 3-1 s-a făcut 3-3. Însă aceea avea să fie singura sa nevralgie. Tenismena din Ancona n-a mai lăsat să-i scape nici măcar un game: atât de bine s-a deplasat, avansând odios de strategic în camera de gardă a favoritei publicului. Atât de frumos le așeza în pervazul tușelor că nu te poți supăra pe Ana. Fie și pentru bagel-ul din al doilea set, o demonstrație live de cum i se pot atașa abuziv grade de comparație unui adjectiv ca impecabil.
Foto: Getty
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.
Meciurile care încep de la 1-1 sunt precum serialele de platformă de care te apuci după ce bagi de voie seceriș printre recenzii și aștepți și părerea celor mai apropiați prieteni. Ăia care știu și cu filmele, doar n-o să pleci pe fenta amicului topit după Las Fierbinți și Armă Mortală. La duelul Siniakova – Dolehide, am mers și pe instinct: căutam privirea angelică a cehoaicei care, anul trecut, la Miami, o electrocutase ca un înger întunecat pe Ana Bogdan. Da, acea privire pe care în ultima vreme o întâlnisem mai rar. Motivul e limpede. Fetei nu-i prea place tenisul și s-a specializat în afaceri la dublu, ba chiar și la dublu mixt, acolo unde alături de Tomas Machac a înșfăcat aurul olimpic la Paris.
În cartea de muncă, la dublu feminin, are performanțe care o ridică mult în grad. E colonel sau general de brigadă, guru cu diamante pe centura neagră. 10 trofee de Grand Slam, ultimele fiind luate la Roland Garros, US Open și la Melbourne, fiind numărul 1 mondial în materie. Din acest motiv și-a întârziat intrarea în partida cu americanca: își refăcea reperele, se aclimatiza, ținea pe rever tubul de oxigen necesar în asemenea situații. 6-2 pentru Caroline, nici ea vreun neofit al tenisului prestat în cete. E de șase ori semifinalistă la GS-uri, vasăzică e bine în inima Ardealului pentru sportivele care preferă întreaga suprafață a terenului.
6-2 Dolehide, însă i se încinge destul de repede placa de bază, iar coolerul îi face vânt cât un evantai de duzină. Are nevoie de pauze ca la Eurovision între seturi, atât de mult se implică în procesarea unui meci. Cânți acum, îți faci numărul pe scenă, și îți mai vine rândul peste trei zile, în marea finală. Abia atunci performezi. La dublu – e viziunea autorului care încalcă voit standardele comunității – ai vreme să și palmezi o țigară pe extremă.
Siniakova s-a distrat în manșa secundă, 6-1 de n-a rămas o firimitură pe jos, chiar dacă o strângeau ochelarii de cal care-i livrau numai anumite porțiuni din tabla de joc. Apoi, în decisiv, s-a urnit și Caro: de la 3-1 pentru jucătoarea din Europa, s-a făcut 3-4 și încă o dată primeam notificarea conform căreia “s-a detectat o utilizare intensă a procesorului”. Break luat înapoi de Katerina, cu două mingi lejere metabolizate anapoda de Dolehide, apoi au intrat perfect câteva lovituri direct câștigătoare. 5-4, iar tot ce s-a trimis pentru ultimele retururi a fost rumeguș.
Cateluța a zbierat, apoi, cât ai clipi, s-a transformat la loc și a produs zâmbetul de cer senin și nori deloc. Preț de câteva minute, la Cluj s-a ieșit din iarnă. Sufletește reveneam la tricou.
Mi-am procurat argumente vârtoase pentru a ilustra un dicționar hazliu al expresiilor fără de care dialogul urban s-ar dilua într-un ocean de onomatopee. Fără clișeizare, ne-am întoarce în epoca renascentistă sau am face o trecere bruscă într-una nou-nouță, la mâna a doua. Ei bine, sintagma “și când nu mai pot, mai pot puțin”, junghi lexical pe care vă cer permisiunea să-l urăsc din tot sufletul, trebuie să poarte figura rusoaicei Potapova. Măcar episodic, nu e singura sportivă care face performanță în condiții speciale. Astăzi, la Cluj, domnița a căzut de la ultimul etaj în canalizare, s-a șters de zoaie, a îmbrățișat de nevoie alpinismul și a trimis-o pe Golubic în locul său să schimbe conducta de apă caldă. Aici, în Mănăștur și Mărăști, există, nu ca la mitici.
De ce detest fraza respectivă? E folosită abuziv. Și când ți se taie maioneza și nu știi cum să continui rețeta ori, ca influencer, le-o arunci ucenicilor ca pe cine știe ce wannabe-filosofie de viață. Iar tu vrei să-ți demonstrezi că mai poți să trăiești cu părinții și eviți întâlnirea cu responsabilizarea. No offense, trebuie să mănânce și life coach-ul un colț de pâine, dar poate că altfel ar fi sunat dictonul în gura spartanilor lui Leonidas la Termopile, nu credeți?
Anastasia, principala favorită a turneului, a invitat elvețianca la luptă dreaptă. A foit-o intens în manșa întâi, le-a oferit și oamenilor prezenți la arenă un tenis de nivelul unei candidate la trofeu. 6-4, numai că nu era destul pentru victorie. Își bagă coada neprevăzutul și când stai pe computer în propriul dormitor, darămite într-o activitate atât de dinamică în care toate piulițele din organism intră în rezonanță. Ale Potapovei, cu precădere cele din umărul drept, s-au presat în gura menghinei, atleta fiind nevoită să solicite de două ori intervenția medicului pe timpul setului secund.
Victoria nu se mai scria normal, își preschimba caracterele. Viktorija din Elveția profita din plin de accidentarea rusoaicei: 2-0, 5-1 și urma ultimul serviciu înainte de intrarea în decisiv. Parcă nici interesul nu și-l mai dădea, durerea îi confiscase planurile pe termen scurt. Dar își făcea efectul analgezicul înghițit cu câteva game-uri mai devreme. A salvat o minge de 1-1 la general, apoi a făcut break, în timp ce Golubic se întreba de ce mai durează această prelungire inutilă a unui set peste care trăsese deliberat rulourile exterioare, jaluzelele și draperia. Încă trei mingi de intrare în decisiv a mai extirpat Anastasia și s-a cocoțat pe un 7-5 în fața căruia noțiunea de voință rămâne orfană măcar de un părinte.
Așa “determinism” mai rar vezi, cum ar putea declara unii dintre fotbaliștii români după manifestul de aseară al brăileanului Chipciu de la Universitatea Cluj. Doar n-a stat toată lumea cu cartea în nas ca să afle despre teoria fenomenelor generate de înlănțuirea cauzelor și efectelor.
N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.
