Elinuța sadica

---

Pe lângă faptul că-s renumiți pentru performanțele de vârf la capitolul programări ale meciurilor, fiind în stare să ducă campioanele de la Paris să joacă în Muzeul de Științe Naturale, lângă sauropodomorfe, în timp ce pe terenurile de la Roland-Garros se joacă petanque și se bea apă Perrier, francezii au făcut anul ăsta cunoștință frontal și cu un val de ploi care au găurit programul și ritmul turneului. Singura parte bună în povestea asta e că au pus acoperiș și pe Suzanne Lenglen, a doua arenă ca dimensiuni la Paris, ceea ce a făcut ca zgura uscată să nu fie o raritate precum a fost la RG-ul ăla din 2020 ținut în octombrie în mijlocul pandemiei, când am făcut cunoștință cu Iga Swiatek și, paralel, am văzut cum se joacă tenisul cu ghemul de ață îmbibat în poșircă. 

În contextul ăsta incert, în care meciurile încep și se întrerup de 10 ori, când faci încălzire la încălzire și dușurile sunt mai dese decât așii, jucătoarele care au nevoie de ritm ca să-și intre pe șine par sugrumate și pierdute prin labirintul dus-întors spre terenuri. Iar Ana pare stilul de jucătoare căreia-i place ca lucrurile să fie așezate, ordonate, în condiții ușor de anticipat. De-asta ne doare pe toți înfrângerea de azi cu Svitolina. Știm că Ana o poate bate, doar a făcut-o recent, când i-a tras zgura de sub picioare în State, la meciul pe țări din BJK Cup. Știm și că Ana are toate calitățile fizice, mentale și tehnice pentru a ajunge măcar în optimile de la Roland-Garros, deși n-a reușit asta niciodată. A fost contextul greșit, nu s-au aliniat planetele, a plouat cu mentosane, i-au trecut pisicile negre din Paris cu croissante-n coadă când a pornit spre terenuri – nimeni nu știe exact de ce-i lipsește Anei treaba asta din CV. 

Azi, contextul a fost fragmentarea profundă a partidei. Împins spre finalul zilei de la Paris, meciul s-a oprit din cauza ploii pentru vreo oră. Peste asta, am asistat la 11 break-uri în 20 de game-uri, o situație care-ți topește circuitele și te scoate de pe pârtie. Toată povestea a semănat cu zilele alea de la birou în care te apuci să scrii un mail, te oprește un coleg care îți aduce o cafea, îți torni cafeaua pe haine, apoi te cheamă șeful la o discuție, apoi primești un telefon de la curier, apoi de la al doilea curier, apoi te prinzi că ți-ai uitat geanta prin mașină, apoi ieși la prânz și tot așa până la finalul unei zile în care mailul ăla nenorocit n-a fost nici măcar scris cap-coadă, darămite trimis unde trebuia să ajungă.

Mailul Anei a fost azi victoria. A noastră a făcut primul break, dar într-un meci haotic asta s-a pierdut în istorie foarte repede, pentru că și-a scăpat serviciul de două ori și i-a dat Svitolinei fix câtă încredere a avut nevoie ca să se ducă spre set. Doar că nici Svitolina nu-i fana harababurii, așa că a ratat prima minge de set și i-a dat ocazia Anei să răstoarne masa și să servească pentru a duce setul în tiebreak. Normal că nu s-a întâmplat asta, iar Anuța a pierdut setul într-un game mediocru spre infect pe propria servă.

Senzația apăsată și insistentă a fost că fiecare dintre cele două jucătoare ar fi preferat să joace un meci în care să nu fie nevoite să urmeze la serviciu. Și asta fără ca vreuna dintre ele să strălucească la retur.

Setul al doilea a continuat cu game-uri incerte, cu lansări dubioase, dar am fost salvați devreme de pauza de ploaie. Pauză după care Ana și-a mai pierdut serviciul de 3 ori și a părăsit incinta fără să ia vreun game pe propria servă în setul decisiv. O să ne rămână asta ca argument atunci când o să ne întrebăm data viitoare de ce n-a trecut Ana de turul al treilea la Roland-Garros în 2024.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Varvara Gracheva – Irina Begu: 7-5, 6-3

E greu să ridici pretenții de glorie după un meci în care nu ai condus dansul nici măcar înainte să înceapă muzica. Deși avea o șansă uriașă de a se califica în optimile de la Roland-Garros și de a prinde apoi o cărare fără șerpi printre liane, Irina Begu a clipit fix când ar fi fost un moment bun să stea cu ochii suflecați pe butelie. Gracheva, o tipă altel plăcută ca prezență și echilibrată ca stil de joc, n-a fost niciodată vreun bolovan care să scufunde pui vii, ci mai degrabă o geamandură care stă mereu la limita dintre apele liniștite și cele furioase ale circuitului. Iar azi n-a făcut decât să-și bage metronomul în priză și să sclipească de câteva ori în momentele-cheie ale meciului, fix pe punctele de încordare lăuntrică ale Irinei. Așa a luat avantaj încă de la primul serviciu și a rămas la un braț distanță de a noastră, ca-ntr-un joc de-a v-ați ascunselea în care-i vezi celuilalt doar călcâiul înainte de a dispărea după colțul clădirii.

Irina e o tipă răbdătoare prin definiție. Chiar dacă are statura unei jucătoare care ar putea să folosească serviciul ca pe katana, Begulina nu și-a ascuțit arma îndeajuns de mult încât să-și utilizeze înălțimea în propriul avantaj. E manierată, cuminte și liniștită, un portret-robot perfect dacă vorbim de o educatoare de grădiniță, dar prea manierată, prea cuminte și prea liniștită pentru groapa cu leoaice în care la fiecare secundă lucesc și țâșnesc canini din întuneric. Irina Begu e suma uneltelor pe care le are în propria trusă, nu rezultatul unui ciocan eficient, al unui cuțit ascuțit sau al jocului de titirez. Și-atunci e nevoită, trebuie, e musai să aibă multă răbdare. Răbdare care astăzi s-a tradus printr-un joc care a părut neutru și inodor, mult prea plat și blajin pentru o arenă în care francezii au găsit momentul perfect pentru a o adopta definitiv pe Varvara ca pe una dintr-ale lor la un an după ce fosta rusoaică era naturalizată și primea steag prin clasamentele tenisului. 

A și vorbit Gracheva la final. Și-a cântat Marseilleza cu tribunele. Într-o franceză excelentă, care trădează cei 9 ani petrecuți de Varvie pe rivieră. Spre deosebire de alții, ceva mai puțin inspirați geografic, Gracheva mănâncă supă de ceapă la sursă încă de la 14 ani, așa că azi doar numele și certificatul de naștere au origini de Eurasia. Simpatic personaj. 

Novak Djokovic – Lorenzo Musetti: 7-5, 6-7, 2-6, 6-3, 6-0

Când se săvârșește câte-un meci dintr-ăsta cu valențe epico-creștine, cu învieri, botezuri și mântuiri, mă lovesc mereu de dilema omului care nu-nțelege dacă partida care se-ntâmplă în fața noastră vreme de ore bune are la bază un nivel extraordinar de ridicat al challengerului sau un nivel scăzut al zeului.

N-o să avem niciodată răspunsul la această întrebare și, sincer, nici măcar nu contează. Ne-am obișnuit, ca la alegeri, să nu punem întrebări care ar putea să afecteze experiența pe care o avem. Am umplut podul cu pâine și circ? Nu ne privește de unde vin elefanții și cămilele. Am râs bine? Nu contează cine zice glumele. Nu știm niciodată dacă „a mânca bine” înseamnă a mânca mult și prost sau a mânca puțin și bun. Incertitudinile lexicale ale limbii române ne ajută să trecem prin viață fără dileme majore care, iată, ar putea să ne afecteze experiența.

Nu știu dacă meciul dintre Musetti și Nole a fost un clasic al genului, o partidă despre care vom vorbi mult și bine datorită revenirii de clasor a sârbului, sau dacă jocul italianului din ultimele două seturi, în care Lorenzo s-a topit ca un cub de gheață lăsat pe pervaz, a invalidat această variantă. Probabil că ține de direcția în care împlânți întrebarea. Fanii lui Djokovic, energizați de o nouă victorie în cinci seturi, vor vedea verdele și viața din demiurg, decretând fără dubiu întreruperea procesului de frânare și o regenerare a tenului, ca după tratamentele tegumentare de nouă generație. Ceilalți vor fâsâi printre dinți, jurând că Nole n-ar fi revenit din infern agățându-se ca izeroiul de stânci dacă Musetti n-ar fi părut, după setul al treilea, că el e în pragul pensiei.

Adevărul e, ca de obicei, la mijloc. Iar realitatea palpabilă spune că într-o lume normală și care ar miza pe constanță, Musetti n-ar fi avut voie să piardă setul întâi. Așa cum n-ar fi trebuit să-l câștige pe al doilea. De partea cealaltă, un Nole în toate mințile nu s-ar fi băgat cu curu-n poartă în seturile al doilea și-al treilea, când cel mai bun jucător de retur din istoria tenisului s-a lipit – din motive care ne scapă – de peretele din spatele terenului la primire. Lorenzo n-a făcut decât să profite de faptul că mingile lui Nole nu mai erau mingile lui Nole, ci retururi pe alocuri banale care-ți cer să câștigi puncte, game-uri și seturi.

Musetti a știut, vreme de aproape trei seturi, să apese pe butoanele care scot din pianul sârb sunete dezacordate. Scurtele urmate de lob, de exemplu. Au fost câteva zeci pe parcursul partidei, semn că au făcut parte dintr-o tactică lucrată de italian (deși și pizza pare a fi rezultatul unei tactici lucrate, dar e rezultatul disperării gastronomice). În cazul lui Nole, meciul a fost chinuitor pe la mijloc, când mingile grele, zgura umedă, frigul și mijlocul nopții pariziene au făcut echipă pentru a-i șurubări prin circuite taxidermistului sârb.

Treaba e că dacă un Musetti de 22 de ani a capotat jenant spre finalul celor cinci seturi în fața unui tip care mai are puțin și-și leagănă nepoții pe genunchi între game-uri, condițiile sunt doar un pretext. Doar timpul ne va spune dacă partida asta lungă și obositoare se va transforma în avalul turneului în bolovan legat de gleznele sârbului în meciurile fierbinți cu frăgezeii care chiar știu să-nchidă un meci sau va juca rol de resort pentru o bilă de flipper care trece de la stare imuabilă la sprint în funcție de impulsurile mentale pe care le primește pe drum.

Între timp, Nole a evadat din nou dintr-o cămașă în care a părut legat fedeleș. Pentru a nu-știu-câta-oară. Și caracterul peren al acestei încăpățânări ne confirmă că autorizația de funcționare a sârbului a fost reînnoită pentru încă cel puțin un sezon. Măcar până vine supracontrolul.

Aryna Sabalenka – Paula Badosa: 7-5, 6-1

După ce-au aflat că-și beau cafelele împreună, oamenii de la WTA au făcut tot posibilul să mi ți le-mperecheze pe Badosa și pe Sabalenka la mai toate turneele de anul ăsta, în speranța că oamenii de la Netflix se răzgândesc și reiau seria Break Point, la care au anunțat anul ăsta că renunță pentru că lumea nu se uită îndeajuns de mult la producții montate de oameni care nu s-au uitat niciodată la tenis. Felicitări vouă pentru treaba asta, apropo: cât timp tenisul e un sport în care cei care știu cum se ține scorul sunt mai mulți decât cei care știu ce mărime la sutien are Badosa, mai avem o șansă. Mă rog, există greci care le știu pe ambele, ca să fim sinceri până la capăt.

Al treilea meci în ultimele două luni între cele două fete, a treia victorie pentru Sabalenka. Sau mai degrabă a doua și jumătate, pentru că Badosa a cerut Smurdul la Stuttgart într-un moment în care părea că a prins în sfârșit mișcarea prin care urcă pe șa. Dar ideea rămâne: după două meciuri inițiatice jucate acum trei ani în care Paula i-a prăjit ochiurile Arynei, lucrurile s-au răsturnat aparent iremediabil în sens invers.

Azi a părut, pentru un moment, că lucrurile se vor echilibra în match-up-ul ăsta uniletaral dezvoltat. Dacă în multe dintre partide nu poți să pui degetul pe un anumit punct-reper pentru Before and After, aici totul a fost foarte clar. La 5-3 pentru Badosa în primul set, după o serie de game-uri în care Sabalenka a jucat tir cu arcul cu săgeți din burete, lumea Paulei s-a întors cu fundul în sus pe propriul serviciu. Inexplicabil, fără ca ceva să anunțe treaba asta. Paula conducea, servea, avea manșa strânsă-ntre degete, era la patru puncte de set, dar pe bord i-a apărut martorul luminos Check Engine și fata a intrat în panică și-a virat în știuleți în loc să caute drumul spre cel mai apropiat service. Iar Sabalenka a câștigat 10 dintre următoarele 11 game-uri și s-a calificat în optimi.

Ca idee, uneori e doar o problemă de senzori, să știți. Țineți pe-aproape numărul unui mecanic bun. Nu neapărat grec.

Daniil Medvedev – Thomas Machac: 7-6, 7-5, 1-6, 6-4

E posibil să se dilueze în timp, dar îmi doresc să plecăm la drum în fiecare cronică a unui meci jucat de Daniil de la premisa că omul nostru urăște cu stropi zgura. Deși i s-au mai calmat reacțiile alergice care-i generau bășici cu apă în cerul gurii de fiecare dată când priza praf oranj prin șosete, Medvedevul cel frecventabil nu-i tocmai un izvor de fericire pe parcursul sezonului de țărână, peste care trece obligat de meserie, cam cum participăm noi la ședințele de la job.

Cu toate astea, pentru că Daniil tinde să fie unul dintre personajele-cheie ale producției ceva mai pestrițe a tenisului masculin de dată recentă, uităm repede că ar prefera să joace pe gheață cu patine decât să alunece pe zgură cu picioarele alea de compas descentrat. Iar când joacă cu Tomiță Machac, care acum o săptămână îl storcea de viață pe ditamai Djokoviciul la turneul de la Geneva, alimentându-l implicit cu un 6-1 în decisivul unui meci jucat pe aceeași suprafață cărămizie, lucrurile ar putea să fie departe de ceea ce pare că sunt.

Deci e evident că nu i-a fost deloc ușor uriașului pantin, care a șurubărit apăsat și concentrat vreme de trei ore și jumătate înainte să se bucure de baia cu gheață de după coridă. Rețeta a fost tipică, lipsită de surpriză pe mai toată lungimea partidei: Daniil s-a ascuns în spatele unui singur break în plus pe set ca să-i muște din brioșă cehului. Când n-a putut să facă asta, s-a lăsat în mâinile unui tiebreak care a ieșit și el în evidență prin faptul că n-a ieșit în evidență: Medevdev nu și-a pierdut niciodată serviciul nici măcar în demența tiebreak-ului, mizând pe ideile filosofice ale lui Dan Petrescu: important e să nu luăm gol și vedem după dacă putem să dăm vreunul.

Setul al treilea, în care Machac l-a lipit pe rus ca pe afiș de pereții complexului parizian, a fost excepția de la regulă, o anomalie pe care (am învățat de la cei mai mari în timp) jucătorii cu ștaif și-o permit mai ales la Slam-uri, acolo unde un set pierdut nu are aceeași valoare mistuitoare și generatoare de suspans pe care-l are în orice alt turneu pământean.

În final, tot cu un break, Daniil a ștanțat victoria într-unul dintre cele mai dificile și incomode meciuri pe care un favorit îl putea avea în primele tururi de la Roland-Garros. Poate nu la fel de incomod ca primul tur al colegului Zverev, dar undeva pe-acolo.

---