Made in Rybakina

Cronica lui Radu Hângănuț

Drama semnificativă a zilei că Simona și-a anulat planurile de weekend cu noi. Ar fi trebuit să mergem sâmbătă dimineața să ne pregătim gambele pentru o după-amiază de sărit de pe canapea. Am fi exersat în curte sau în parcuri upercut-uri în aer. În fiecare gospodărie, ar fi existat măcar două ore de exersat la pian, pentru o mai bună pregătire a degetelor în vederea scrierii unor postări ample, la apus de finală. Dar așa, nu ne mai rămâne decât să ne vizităm soacrele sau să citim „Maitreyi” că așa vrea scârba de profă de română.

Într-o țară în care toți patronii s-au bucurat că meciul a început totuși la ora 18 și nu au fost obligați să-și scoate faxurile din priză cu o oră înainte de program, pe Simona a lăsat-o serviciul. Era detaliul cu care Mouratoglou se lăuda că a ajutat-o. Azi am văzut însă că e bine să nu o bei toată apa la petrecere doar pentru că ai impresia că se transformase la un moment dat în vin.

Dincolo, Rybakina servea în ultimul game cu 194 de km/h după un meci în care, din partea ei de teren, tușele păreau niște linii trasate cu trafaletul. Un meniu în care Simona i-a aruncat prin zăbrelele gardului duble greșeli, iar din desaga proprie au ieșit aleatoriu toate cheile și tubularele recomandate în cartea tehnică. Când dai în minge așa cum dă Rybakina azi, joi, 7 iulie 2022, aduci cu o mașină de împins apă la deal capabilă să ajungă în punctul în care reușește să despice cei doi atomi de hidrogen și să-i facă patru.

Deși ar trebui, e complicat să ne liniștim cu faptul că Simona a pierdut astăzi, totuși, o semifinală de Grand Slam. Ca de obicei, sentimentul general seamănă cu senzația pe care am avea-o dacă tocmai am fi văzut-o cum ne pierde banii de chirie la ruletă. Doar noi i i-am pus în mână. Dar ne vine greu să ne împăcăm cu ideea că urmează o perioadă în care, din nou, trebuie să recurgem la dieta antreprenorului modern: mindfulness și zacuscă.

Simona e obișnuită să exploateze forța adversarei de parcă ar fi o hidrocentrală așezată strategic pe un râu nervos. Ne-a obișnuit să aibă finetti pentru clătite și parmezan pentru paste de fiecare dată când intră în bucătărie. Sezonul ăsta de iarbă au readus-o subtil în dezbaterile relevante, de la ceas de seară, când mai rămân doar cei care știu de fiecare dată să se trezească a doua zi fără dureri de cap. Doar că uneori mai uiți să te trezești a doua zi și trenul îți trece prin dreptul camerei până când ești tu gata să sari în el.

Nu e mare drama. Nu rag vițeii în vaci. Iar după turneul ăsta, măcar atât să ne fi lămurit când vine vorba de Simona: când e între primele patru la Wimbledon, e conectată la rețelele bune. Când iese din curte, are în continuare capacitatea de a opri tot traficul. Câinii dau din coadă în fața ei și, din instinct, inginerul satului începe să bage apă și ciment în betonieră, în cazul în care e nevoie să mai construiască o stradă care să îi poarte numele. Piesele de LEGO sunt în continuare în lada Simonei și limitele țin doar de imaginație și de cât de repede poate să construiască până când o copilă râzgâiată i se împiedică în construcție. Dar nu vă speriați: încă mai avem cu cine să ne jucăm.

Și o vom mai face.  

Cronica lui Mircea Meșter

Scriu despre aventurile Simonei în Țara Minunilor de-o grămadă de ani. În principiu, e un om care lovește o minge. Cu racheta, cu plămânii, cu memoria, cu istoria, cu mintea, cu sufletul. Uneori, de cele mai multe ori, o face mai bine decât adversara. Alteori, se întâmplă dureros de invers. Ca azi.

Indiferent de situație, când scrii atât timp despre un om care lovește o minge, zi de zi, tur după tur, punct după punct, trăiești mereu cu frica de a rămâne fără benzină-n rezervor, fără substanță-n litere. Un rever în lung de linie e un rever în lung de linie, indiferent de cât de curajos îl zugrăvești, de cât de agresiv e trafaletul. Și când gândești în perspectivă, ai uneori atacuri de panică editorială. Ce scriem azi? Și, ca să păstrăm discursul într-o zonă în care e mereu nevoie de meșteri care știu cu uneltele: cu ce burghiu săpăm azi în zid?

Uneori, însă, trebuie să ne punem problema și invers: ce va face ea când i se termină virgulele din rachetă și la orizont apare punctul?

Cred că am înțeles greșit una dintre dilemele pozitive care ne-au sfredelit mintea plăcut în ultimii ani. Întrebarea nu era, de fapt, despre capacitatea Simonei de a câștiga pe iarbă. Ci despre potențialul ei de a câștiga pe iarbă cu pușcașii. Declicul a avut loc în finala cu Serena, când a demonstrat că agresivitatea poate fi un atu numai bun de aruncat la pozitive în interviuri: când apucă să bage-n priză generatorul, Simona învârte planetele cu umărul.

Uneori, însă, cade curentul. Iar fără electroni care să pună viață-n aparat, duelul om la om și forță versus sânge se-nclină înspre cea care plantează mai multe panseluțe cu ciocanul în jardinieră. Iar când vezi că intri-n spirala crahului, încerci să forțezi, începi să greșești, începi să servești strâmb, iar spirala se-adâncește și mai tare și devine mai alunecoasă. În tenis, mânerele nu-ți salvează viața, ci te leagă de armă.

Nu va fi finală pentru Simona Halep la Wimbledon. Și nu suntem niciodată siguri cum se-mpart procentele de durere, tristețe, dezamăgire și regret în senzația amară care se-nvârte în jurul nostru în momentele astea. Pentru mine, e mai degrabă regret: e durerea că drumul ăsta lung și muncit, cu toate virajele lui, cu toate opintirile lui, se oprește atât de brusc, atât de rapid, atât de cârn.

Nedrept? Nu. Rybakina a fost mult mai bună azi. Dureros? Absolut. Dezamăgitor? Niciodată. Cât de mari ar trebui să fim în viața asta ca să ne dezamăgească o semifinală de Wimbledon?

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Ons Jabeur – Maria Tatjana: 6-2, 3-6, 6-1

Lecția acestei ediții de Wimbledon e că abia după ce ajungi la 34 de ani și aduci pe lume doi copii îți cresc șansele de a ajunge într-o semifinală de Grand Slam. Probabil că, în aceeași logică, între fiecare român și un titlu la Wimbledon stă ideea de a avea niște odrasle care să te facă să vrei să pleci de acasă, mai ales dacă pe lângă ai terenuri de tenis. Performanțele care transformă minți și scot stavilele din calea visurile sunt cele pe care le bifează oameni ca Tatjana Maria. Și pentru povești ca asta merită să deschidem televizorul cu două ore înainte de meciul Simonei.

Doar că Ons are și ea un manual de utilizare a tenisului din care să citească oricui, oricând, indiferent dacă are 5 minute pentru ea sau 3 ore pentru o sesiune de cardio. Ons încă nu are, în total, 5 duble greșeli în turneul ăsta. Dacă trăiți în înalta societate, știți că asta e imposibil. Dacă nu, ascultați-l pe Iancu Guda și puneți banii să lucreze pentru voi.

În meciuri, Ons știe să rupă tobele și să adoarmă în paralel o creșă întreagă de copii, fără să îți dai seama că a schimbat activitățile. Când are toate motoarele pornite, nu îți dai seama cum face trecerea de la cățărare pe ghețari la cusut cu mărgeaua.

Există jucători capabili de atât de mult echilibru în joc, încât îți lasă impresia că și-ar putea schimba lentilele de contact în timp ce călăresc concomitent doi tauri de coridă. Ons e din categoria asta. Între cele două seturi câștigate parcă nu a existat nici măcar o întoarcere de foaie. E ca și cum papirusul pe care desenează nu s-ar termina pe lungime, ci ar crește sub ochii uimiți ai audienței în timp ce Ons desenează, dă note explicative, face schițe, mâzgălește frenetic sau întregește zestrea de opere de artă ale Tunisiei.

Și da, mergem în finală pentru că are și ea povestea ei. E povestea unui continent plin de linii drepte și meschine, dar care dintotdeauna a așteptat oameni capabili să le îndoaie și să le redeseneze cu o mină de bucurie. Adică fix ce face acum Ons Jabeur.