Rybaqueena

Când ziua se termină și Soarele se ascunde după norii ăia despre care Novak Djokovic știe de la un șaman iluminat că sunt cauzați de substanțele toxice pe care avioanele le împrăștie ca să nimicească sfântul pământ al Serbiei, lumea redevine același loc preponderent simplu, guvernat de fenomene ce se impun prin forță și, în realitate, lipsit de magie. Ne place să credem că e altfel, ne bucurăm în rarele momente în care chiar așa și e.

Tot meciul ăsta a fost bătălia a două stări. Ca la o petrecere la care ajungi și vezi că unii, deși e abia ora 17, sunt cățărați pe candelabru și beau lichior de mere pădurețe din sandale cu toc, în timp ce alții, ajunși la party dis de dimineață, încă aranjează după serie bancnotele dintr-o cutie de Monopoly.

Păcatul lui Jabeur e că știe să joace doar complicat. Dacă pleacă până la magazin să ia o pâine, e genul de om care iese din casă cu pașaportul în mână, se întoarce trei ore mai târziu,  îți pune pe masă o pâine caldă scoasă de Jamie Oliver din cuptor acum 20 de minute la reședința de lângă Londra (are și selfie ca dovadă), iar pe brațul stâng are un tatuaj scris în mandarină. De exemplu, undeva prin setul al doilea, când stătea să cadă decisiv din căruță, Ons a încercat să returneze o minge folosind un procedeu luat cu forța de prin squash. Nu era o minge simplă, dar nici de-așa ceva parcă nu era loc.

Între timp, Rybakina vine din Est (nu mai discutăm din care est, mai știm și noi geopolitică) și știe cum ne batem în est cu grindina: când cerul e negru și sunt semne de piatră, nici nu stai ca prostu’ afară, dar nici nu te ascunzi în beci. Încerci o variantă de compromis, cum ar fi să lași să treacă și să te rogi că n-ai de dus mașina la CASCO a doua zi. Ar mai fi și faptul că Rybakina e genul de jucătoare de tenis care, dacă ar fi agricultor, ar ara pământul în fiecare zi, cu tot cu oamenii pe care i-a luat cu ziua ca să plivească. Scopul ei nu e neapărat să crească grâul, cât să nu iasă buruienile. 

Îmi permit un pariu pe faptul că jocul Rybakinei nu e sustenabil. Să fii hardhitteriță e o treabă funcțională doar dacă ai băut din plosca Serenei Williams. Gălăgia din lovituri nu poate să acopere la nesfârșit muzica. Și da, sunt șanse bune să nu dansăm prea mult pe baladele cu drop shot-uri cu care Ons Jabeur se plimbă pe la mese, dar nevoie de a vedea pensule dansând pe pânză – și nu găleți de lavabilă trântite în pereți – mă îndeamnă să cred că finala de azi e doar un alt sughiț al acestei ere a tenisului feminin. O eră care încearcă să își dea seama ce să-și treacă pe ecuson, până când Serena își va trimite copiii să îi aducă acasă, pe marginea piscinei, încă un sac de trofee de Grand Slam.

Nu am prea înțeles de ce Rybakina aproape că nu s-a prea bucurat după meci. Avea fața pe care o are un mecanic de locomotivă care traversează țara, ajunge la Gara de Nord și își dă seama că nu-i ies vagoanele la număr. 

A mai trecut o ediție de Wimbledon pentru fetele din WTA și, ca de obicei, se repetă tradiționalele avertismente pentru toată lumea. În primul rând, niciun pronostic dat la începutul unui Slam pe câștigătoarea acestuia nu poate fi exclus. În al doilea rând, una pentru artistele din tenis: degeaba găsiți cele mai inspirate tușe de culoare: dacă nu puteți bate cuiul în care se agață tabloul, opera va săruta parchetul. Fizica se aplică la fel, din Tunisia în Kazahstan.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE

Radu Hângănuț

Încă de la o vârstă foarte fragedă, Radu scotea praful din covoare folosind reverul cu o mână și turna ciorbă cu polonicul pentru a învăța să servească, însă a renunțat la tenis după ce și-a dat seama că, practicându-l, ar compromite viitorul acestui sport. S-a concentrat pe scris pentru că îl face să se simtă de parcă ar fi în fruntea clasamentului ATP: toată lumea îți comentează performanțele și toți știu sigur că s-ar descurca mai bine decât tine.