Elena Rybakina – Marta Kostyuk: 6-2, 6-2

Am primit multe întrebări din public după calificarea Martei în finala de la Stuttgart. În principiu, calapodul e același: „Ce dracu’ caută Kostyuk în finala de la Stuttgart într-un turneu în care au jucat 8 fete din Top 10?”. Am acceptat întrebarea în contextul în care statisticile recente arată că 16,79 milioane de români au acces la internet, ceea ce înseamnă că măcar câteva sute de mii spre milioane de concetățeni n-au avut cum să afle un iotă despre aventurile Martei în săptămâna asta de la Stuttgart. Pentru că, dragii lui Moș Meșter, Marta nu doar că e-n finală, dar a fost personajul principal al piesei derulate în ultimele 7 zile în Porsche Arena.

10 ore și 17 minute și-a petrecut Vecina cu paloșul pe teren în cele patru meciuri de la Stuttgart jucate până-n finală. Ba chiar a dat-o-n paiațarlâc după semifinala care a durat doar o oră și jumătate: „M-am simțit de parcă am avut zi liberă”, a zis Marta la conferința de presă de după semifinala câștigată cu Vondrousova, câștigătoare de slam în timpul liber petrecut la iarbă verde. N-am mai apucat s-o-ntreb cum s-a văzut ziua finalei, cu 71 de minute de tenis. Am întrebat în schimb spectatorii din Stuttgart, care în 71 de minute nu apucă să mănânce nici jumătate de currywurst.

Sigur, analiștii esteți ai tenisului ar zice că o jucătoare de valoare nu are voie să-și macine tălpile bocancilor pe șmirghelul german și că totul e o întâmplare, finala asta e un copil din flori născut din mariajul între hazard și ceea ce pare un apăsat studiu al bibliei pregătirii fizice. Doar că trebuie să-i acordăm bonusul de performanță al finalistei: dacă ai fi fost pe malul oalei din Stuttgart măcar la un meci al ucrainencei și i-ai fi simțit bulbucii, ai fi înțeles că tenisul – pe care noi îl știam ca pe un joc al rachetei în care impulsurile dinspre carne merg spre creier ajutate de tactică – se poate transforma într-un sport în care poate să câștige și sufletul dacă ai materie primă de calitate de împărțit prin aerisire.

Dincolo de fileu, Rybakina a făcut ce face de obicei atunci când hominoidul cu față de fantoșă e-n fuleu: o împărțire egală a daunelor totale între fetele pe care le-a luat din plin pe parbriz.

Până la finală, Elena a jucat doar meciuri de trei seturi la Stuttgart, deci și-a justificat cheltuielile și tichetul pentru pâine și a bifat cu marker permanent căsuțele efort și timp de joc. În semifinale a eliminat-o pe Iga Swiatek într-un meci al figurilor de ceară în care a părut că asistăm la un concurs-provocare în care primul zâmbet pierde. Și ne-a demonstrat că nici măcar garajul Igăi nu-i (încă) îndeajuns de mare încât să găzduiască trei Porsche-uri câștigate consecutiv la turneul de la Stuttgart – poloneza de-abia ieri a învățat cum se zice „înfrâgere” în limba germană după doi ani și-un pic în care a părut din kevlar aici.

În final, Lenuța a căzut pe subiect cu Marta, căreia i-a aruncat busola în lichid amniotic și la ultima întâlnire directă, un 12-3 la US Open în toamna anului trecut. Paradoxal, Rybakina și-a petrecut cam la fel de mult timp alunecând pe hamadă precum colega de suferință întru Taycanul care s-a câștigat azi, doar că fața-i plană și lipsa de căldură-n reacții te face să nu te raportezi la efortul identic ca la valori egale. Life pro tip: dacă vrei să-ți fie apreciat efortul, nu-l aresta între tâmple, unde se zbate în cămașă de forță fără să-l audă nimeni printre zăbrele și cristalin.

În altă ordine de idei, ai văzut noua generație Porsche Macan?

Nu o să știm niciodată dacă începutul de meci – în care Rybakina a accelerat ca o pisică atinsă pe coadă – s-a datorat calmului imperturbabil al kazahei de împrumut sau furtunilor care circulă fără orar prin mintea Martei. Probabil un mix între ambele. Știam deja din statistică faptul că Vecina are tendințe suicidale pe serviciu și că, în contrast, Elena folosește serva ca joker. Iar asta s-a văzut încă dinainte ca scaunele spectatorilor să se-ncălzească: break la zero Rybakina, apoi hold pe serviciu, deci meciul începea cu handicap, ca atunci când vrei să le acorzi o brumă de speranță ălora mai slabi în curtea școlii.

Doar că nu eram în curtea școlii, iar mintea Rybakinei nu știe să-și asume ludicul. Deși Marta a încercat să se întremeze și să se ia la palme ca după o beție, Elena a băgat a doua spre final de set, a mai luat un break și dusă a fost: 6-2 în 31 de minute. În momentul ăsta, Kostyuk exista pe foaia de arbitraj ca să iasă la număr, ghinionul ei e că la tenis echipa-i formată din ea însăși. Cinci puncte a luat Marta pe serviciul Rybakinei, împrăștiate în set ineficient, ca cinci bule de dioxid de carbon într-un litru de apă. Carbogazoasă, dar nu prea.

Ăsta a rămas laitmotivul meciului în continuare: serviciul Martei care-i periculos mai ales pentru ea și calmul imperturbabil al Rybakinei, care din afară pare că are puls de repaus indiferent dacă în jurul ei se năruie malurile sau te plesnește vag soarele printre frunzele de palmieri.

Setul al doilea fost o copie color la rezoluție înaltă și 3D a primului set: nu doar scorul a fost identic, dar și desfășurarea evenimentelor. Break Rybakina în primul game, Marta care se clătina ca stuful în alizeu, apoi pedal to the metal spre final, cu un alt break în penultimul game. Singura diferență notabilă în scurgerea implacabilă și molcomă a timpului fost reprezentată de faptul că Marta s-a strofocat ceva mai apăsat s-o deranjeze la serviciu pe colega de suferință, dar nu a reușit să facă rost de mai mult de trei mingi de break într-un game lungit, ca o muscă ce bâzâie tupeist până când ajunge să facă planking pe plici.

Și-apoi s-a terminat. Și Rybakina a luat o sticlă cu apă și-a băut din ea, a bătut palma alene cu echipa din loja ei, a felicitat-o pe Marta și i-a urat multe finale înainte pe un ton care a amintit de poeziile învățate pe de rost de copiii de-a treia, trâgând de buzunare ca de țâțele vacii.

Și probabil că undeva pe când ridica trofeul o fi înfundat-o și-un zâmbet, întrerupt rapid de o bătaie de cap: n-are permis, deci Taycan-ul Sport Turismo 4S pe care tocmai l-a câștigat la Stuttgart va fi piesă de muzeu până când fata o să aibă timp și spațiu în program să învețe intersecțiile din Astana. Nu mai zic de bătaia de cap cu montajul stației de încărcare acasă, e musai să învețe cum se zice „cerere de spor de putere” în cazacă.

Partea bună e că are permis pentru restul de 130.000 de euro cash, iar pe Gran Via din Madrid sunt destule magazine pentru introvertiți.

Cronicile de la Stuttgart îți sunt oferite de Porsche.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.