Danihil Sine Deo

Cei care nu mă cunosc ar putea crede că sunt un om calculat în reacții. Și ar avea dreptate. E la fel de adevărat că de dimineață căutam cazare pentru Belgrad ca să merg duminică dimineața la birtul lui Nole și să văd de acolo finala în timp ce beau sangria adusă de acasă și așez tacticos flacoane de vaccin pe lângă masă. Iar la final plec fără să plătesc, pentru că eu nu cred în bani și nu mă las condus de bani într-o lume în care spiritul ar trebui să fie primordial.

În timp ce îmi notam în agenda primită acum 10 ani de la Fundația Soros diverse sintagme care seamănă în sârbă, spaniol și română (ca de exemplu, „Ia-ți un Porsche Macan” și „hai, Rafa, cu douăjunu`”), am auzit la tv o știre despre un hoț care a cerut instanței să fie încadrat la furt și nu furt calificat, pe motiv că el purta mască nu pentru a fi mai greu de identificat, ci pentru că masca e obligatorie și el ține la respectarea regulilor din pandemie. Nu am urmărit știrea până la final, dar am toate motivele să cred că individul, așteptând decizia instanței, a plecat la Australian Open și a devenit tatăl lui Stefanos Tsitsipas.

Pe de altă parte, a fost o zi bună. Mai ales dacă nu ți-ai început-o arbitrând semifinala lui Medvedev și Tsitsipas. Vă spune Meșter mai multe despre meci, pentru că noi suntem doi oameni care gândesc la fel: eu mă gândesc să scriu, el se gândește la mine, așa că la final scrie el. Dar am prins și eu un colț de pagină în care vreau să plec Playstation-ul în fața lui Medvedev. Meșter nu are de unde să știe să vă spună asta, pentru că el specializat pe piese de Lego, dar un gamer ca Daniil va avea tot timpul respectul altor gameri. Când Daniil rage în arenă și trage sfinții de șosete convocându-i la note explicative, aici se vede inima cuiva care are pe sub mobilă taste și bucăți de mouși cât să umpli o piscină cu ele.

Între servicii, pe Daniil nu îl vezi frecându-și lobii urechilor și aranjându-și elasticul din șireturi, așa cum niciun jucător de FIFA nu va suporta vreodată un adversar care marchează și ține să vadă reluarea de 10 ori. Codul bunelor maniere invită la blagosloveli originale și apăsări nevrotice de X, așa încât jocul să continue. Și fix asta e Medvedev: un individ mult prea om ca să pară normal faptul că duminică are finală cu Nadal.

ACESTE CRONICI ÎȚI SUNT OFERITE DE:

Daniil Medvedev – Stefanos Tsisipas: 7-6, 4-6, 6-4, 6-1

Cu mișcările alea de marionetă descâlcită, Medvedev n-ar avea cum să te convertească la Daniilism. Nu există niciun gram de logică în modificarea polilor. Cu toate astea, te trezești că te zbați pe scaun întru victoria lui Medvedev după ce până acum 20 de secunde degetele prindeau independență și executau laudatio intens și structural când stimulii prineau frânturi din dansul imponderabil al lui Federer.

Estetic, între Roger și Daniil se cască un hău cât istoria tenisului. Ca-ntre cea mai fină ciocolată caldă consumată în fața unor lemne care trosnesc în vatră în seara de Crăciun și o coajă de nucă scăpată în cozonacul de alături și care te lasă fără jumătate de molar în aceeași seară de Crăciun.

Și totuși, se întâmplă. E un fenomen real, viu, palpabil. Așa că, în timp ce consumam cu un amestec de uluială și incertitudine serviciile-malaxor ale lui Medvedev, care mai avea un vârf de cuțit până să bifeze un set prim set perfect pe serviciu contra ditamai Stefanosului, am luat o foaie de hârtie și am pus față în față premisele care duc la o astfel de reconfigurare emoțională de traseu.

Am găsit explicația repede. În afara punctelor, scorurilor, statisticilor și paietelor care fac turneele și sportul ăsta să strălucească.

Medvedev este reflexia perfectă a celor care muncesc până le cad ochii-n gură. A celor care n-au început viața cu șanse, cu trei tururi în față, de la 3-0 la pauză. E omul pe care stau țintite reflectoarele, deși în spatele camerelor închise stau pedale uzate, creiere fumegânde și respect și timp acordat meseriei. Uneori, întregul timp pe care-l are.

Daniil e cel care-și câștigă pâinea – altfel crocantă și aburindă – vâslind de dimineața până seara, cu mâinile slute și pielea crăpată, care nu are timp de două ore de uns pleata cu ceară, de epilat gamba, de aranjat bărbița, de montat bentița. Un gigant lălâu pe care n-ai paria doi bani dacă te-ai trezi dintr-o comă profundă care te-a lăsat fără ochi în ultimii 5 ani, dar care-și termină careurile Rebus luând la rând vocațional fiecare definiție, fără să lase unele pentru mai târziu. Daniil e sincer și candid, și de-asta-și permite să urle bălit în febra momentului la un arbitru de semifinală de Slam care-l lasă pe adversar să-și joace rolul prețios cu tot cu sufleorul din tribune. Prin definiția originilor, Daniil își va lua harpoane pe oriunde-i calcă pantoful mărime 49, dar în același timp, în adâncul sufletului, cei care-l hâtcâie încă încearcă să înțeleagă care-i mecanismul dinamic prin care loviturile alea îmbâcsite trimit mingea dincolo de fileu nu doar calculat, ci și izbitor de puternic.

Probabil că Daniil e cel mai sincer rus apărut vreodată în fața camerelor. Primești fix ce vezi, n-are nicio agendă ascunsă, n-are cireși în livadă, nu-i vreun tort care sub frișcă ascunde solzi și negru de fum.

Poate că tu nu-l iubești și poate că nu li se întâmplă tuturor declicul ăsta. Dar la capitolul respect, Daniil joacă rol de aspirator de 5000 de wați.

O fi scris Red Bull pe mâneca lui Tsitsipas, dar pe splina lui Medvedev sunt convins că scrie Biohazard. Omul e focos nuclear atârnat de-o bârnă.Medvedev – Nadal în finala de la Australian Open. Iar Rafa privește în ochi gaura neagră în care s-au pierdut speranțele lui Nole la preamărire.

Rafael Nadal – Matteo Berrettini: 6-3, 6-2, 3-6, 6-3

Probabil că și voi vă numărați printre cei care visează la ziua în care vor asista live la o convertire în masă. Nu știu dacă vom avea noroc să îi vedem resoftați pe cei care, cu pretenții de inteligență, comentează la articolele postate pe Facebook de televiziuni de știri și de ziare, dar zilele astea la ceruri se ridică o rugăciune: fie ce-o fi, Nadal e bun pentru toți. Acum descoperă planeta necredincioasă ceea ce noi, ceilalți, propovăduiam de sub nori de transpirație, ascunși după sticle și ticuri: că monogamia e desuetă și că universul tenisului permite adularea pe sistemul 2 din 3, atâta timp cât amândoi sunt vaccinați și au zero greșeli neforțate în mecla vreunui arbitru.

Am observat azi două lucruri la Nadal: omul nu caută coaching prin tribune. Niciodată. Fie pentru că înțelepciunea lui nu mai vine de la oameni, fie pentru că, la vârsta lui, nici nu ar vedea până în loja lui. Cu siguranță nu îl încurcă părul – pe asta o putem exclude. Rar îl mai vezi pe Nadal să-și privească adversarul. De fapt, suntem siguri că, de fapt, Nadal se mai uită la tenis? Au devenit deja ridicole interviurile de după meci în care e întrebat dacă jucătorul pe care l-a învins are șanse în viitor, dacă e bun, dacă a văzut ceva la el, dacă va lua titluri de Grand Slam etc. Invariabil, Nadal își trage peste ochi trei pagini din cursul de diplomație pe care l-a absolvit după ce a fost dat afară de la orele de engleză și începe să explice cum șansele ăluia, oricine o fi fost, sunt considerabile, deși fața lui spune „Bro, că ia Grand Slam cum? Nu vezi că eu nu mai mor, ălălalt își face medicamente anti-covid ca să joace și de la Fed ne așteptăm să iasă din teren direct în iarba de la Londra?”.

O altă chestie pe care am observat-o azi e că Rafa a mai adăugat pe listă un tic. Acum scarmănă și frontal, nu doar dorsal. Ceea ce nu poate fi decât un semn bun, pentru că înțelegem de aici faptul că Rafa ține neapărat să nu se anchilozeze. Cum nu poate frământa mingiuțe și arcuri, dar vârsta lui e tot mai înaintată, omul își întreține sănătatea articulațiilor chiar și în semifinale de Grand Slam.

Și sunt 36 în total, după cea de azi. Iar la finalul ăsteia a plâns. Când o să vreau să plâng, o să mă gândesc serios ce-ar fi fost Rafa fără accidentări. Și el a cărat pe genunchi o balastieră de tendoane încâlcite și oase zdrelite. În timp ce Federer doar peticea articulații și Nole scăpa de pauze cu ceaiuri, Rafa a schimbat trei seturi de membre inferioare și a trecut de măcar tot atâtea ori prin lecțiile primilor pași. Omul ăsta e o pasăre Phoenix veșnic bronzată, cu o aripă semnificativ mai mare decât cealaltă și o capacitate neomenească de a transforma propria cenușă în terenul fertil din care cresc alte și alte trofee.

Eu am fost Matteo Berrettini, aceasta a fost cronica mea scrisă în cele două prime seturi în care oricum nu aveam altă ocupație și vă mulțumesc că v-ați trezit să vedeți meciul ăsta. Aș fi apreciat să mă anunțați și pe mine, dar e ok.