Sinner, câștigător la US Open. Surprinzător? Nicio surpriză aici.
Habar n-am dacă tânărul domn Jannik Sinner a umblat la cutia cu maimuțe și i-a curs prin vene sânge de Superman făurit în laborator. Nu știu dacă ăsta e păcatul lui.
E socotit nevinovat, e lăsat să își facă talentul pe toate arenele, cum ar spune și artiștii din industria muzicii de petrecere, așa că îl voi socoti în continuare nevinovat.
Talentul lui Sinner
Știu însă altceva: că la tenis e foarte greu să-l doborî pe acest băietan italian din Tirolul de Sud, unde tușele germanice sunt la ele acasă. Și cred că știu și care îi e, la urma urmei, talentul.
Sigur, are antrenor. Darren Cahill este unul dintre cei mai buni antrenori din toate timpurile. O știu de la începutul mileniului, de la Lleyton Hewitt și Andre Agassi. Epoca Halep a confirmat-o. De un sfert de secol, Cahill este pe Everest și nu mai coboară. Așa ceva nu e la îndemâna oricui, în sensul că nu e la îndemâna nimănui în tenisul din mileniul al III-lea.
Dar nu joacă domnul Cahill, joacă domnul Sinner. Și aici se impun câteva nuanțe.
Prima: Sinner nu e cel mai puternic fizic, nu e cel mai rezistent, nu e cel mai rapid, nu e cel mai înalt, nu e capabil să devină la nevoie elastic sau păianjen.
A doua: epoca în care s-a întâmplat, prelungirea epocii Federer-Nole-Nadal, îl prinde pe Djokovic incapabil să fie cel mai bun din lume non-stop. Iar pe Alcaraz îl vor mai lăsa balamalele. Ce vreau să scriu și chiar scriu este că Sinner are un culoar bun.
A treia: superputerea lui Sinner este psihicul său. E beton-armat, cum s-ar fi spus în anii 1990. Sinner nu se dă înapoi nici cu glonț după el, cum ar spune Uzzi. E din alt film, bre, decât copiii cu… Dar nici nu vă mai zic.
Jamie Squire/Getty Images
Ideea e că Sinner are o capacitate de concentrare superioară. Superioară astăzi oricui. E foarte greu să îl convingi pe Sinner că nu va câștiga fiecare punct, fiecare minge, fiecare meci. Ăsta îi e talentul.
Sinner ar fi putut să fie, și o vreme chiar a fost, un schior, ce să fie altceva în Tirolul de Sud? A mai jucat el și fotbal, și uite că a pierdut squadra azzurra un flăcău fără plămâni. Cu atât mai bine squadrei, și lui cu atât mai bine, și tenisului cu atât mai bine.
Numele lui Sinner se va păstra când se va scrie (nu se va mai scrie, zicem și noi așa, cetățenii viitorului nu vor mai citi, vor avea inteligență artificială să citească în locul lor) dicționarul celor mai buni jucători de la începutul secolului XXI. Deși noi nu mai suntem, secolul a rămas tânăr (n-are nici douăzeci și cinci de ani).
Al Bello/Getty Images
Sabalenka peste tot, mai puțin la Paris și Londra
Dincolo, la doamne, a câștigat Sabalenka, deznodământ care nu e nici măcar uimitor. Uimitor e că o forță ca bielorusa are doar trei titluri de grand slam (două în Australia, anul acesta și anul trecut – și acum, la US Open).
Aryna Sabalenka, cu tot cu cele douăzeci și cinci de milioane de dolari strânse din tenis, nu este și nici nu va fi vreodată cea mai bună jucătoare nici măcar a generației sale. A fost însă cea mai bună în aceste săptămâni de vis american.
Ea nu este una dintre acele jucătoare care apar, strălucesc, la un nivel de intensitate ireal (ca Emma Răducanu), și dispar. Sabalenka este constantă.
Probabil că nu va câștiga niciodată la Paris și la Londra, ca – iată! – Halep. Nu are acea eleganță a jocului de care e nevoie și la Roland Garros și la Wimbledon. Dar la Australian Open și la US Open, Sabalenka va mai fi câțiva ani printre favorite. Nu pariez pe tenis, dar dacă aș paria – pariul ar fi că Sabalenka va mai câștiga titluri (cel mai probabil la Antipozi).
Peter van den Berg/ISI Photos/Getty Images
Aurul lui Nole
Acestea fiind scrise, nu se poate spune că am avut un an oarecare în tenis, mai ales că au fost și Jocurile Olimpice de la Paris, unde și-a câștigat Nole aurul.
Și acum, când a venit toamna și numărăm bobocii, trebuie să trecem și anul 2024 tot în dreptul sârbului.
Chiar dacă viitorul, aici nu mai încape loc de dubiu, e al duelului Sinner-Alcaraz. Să trăim noi – să mai vedem.
Fatih Aktas/Anadolu via Getty Images
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la US Open îți sunt oferite de noul Porsche Macan. 100% electric.
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
