Coco Gauff – Paula Badosa 4-6, 6-4, 6-2

Fusesem martor la supliciile uneori sisifice ale lui Gauff din sferturi. Dintre jucătoarele de top ale momentului, Coco e aceea care pierde pe țeava eșapamentului cele mai groase dâre de energie. Nu sunt doar noxe. Are talentul de a comite cele mai mari prostii imediat după ce inventează nemurirea și teleportarea, poate și pentru că se consumă și pentru flecuștețe. Face caligrafie cu târnăcopul și sapă în asfalt cu unghiile, prin aceste sfere îi regăsim uneori umbra. E o reprezentantă cu de toate a Generației Z care în proporție covârșitoare ar pune pe foc toate etapele. Să ardă, să se facă scrum și să fie coagulate și decalcifiate laudele. Să vină toate, să nu ne încurcăm în detalii!

Firește, filosofia e ușor de zdruncinat din fotoliu când nu ai absolut nicio legătură cu miile de ore de antrenament ale campionilor din loja cărora n-o poți extrage pe americanca de 20 de ani. Căci despre ea este această semifinală în care iarăși și-a folosit racheta pe post de hârleț. În primele game-uri. Câteva cârtițe originare din China, cu toate că pe sub Pământ cred că se poate migra în voie, i-au bătut simbolic obrazul. Mamiferele insectivore din galerii primiseră alertă de seism de la suprafață, de spaimă nu se vedea ființă cu ființă. Numai că nu fulgera sportiva din Statele Unite, or nu se mai vedea o Starodubtseva prin ochiurile plasei, ci Badosa, care era cu o victorie în fața ei în statisticile head-to-head.

Pocneau cu nesaț mingea de blană cele două pretendente la finală, se înseninaseră așteptările iubitorilor de tenis, era ce trebuie. Și Paula, liniștită by default, capitaliza prima. Un 6-4 care putea să păcălească, să-i pună iarăși pe angajații agenției de turism să listeze un anumit bilet de avion. A câta oară se uita Gauff înapoi cu mânie că începe de la minus 1? Ar fi destule partide: de pe 11 mai anul curent, de când o învingea pe Jaq Cristian la Roma, în toate meciurile în care a pierdut set, acela a fost obligatoriu primul. Prin urmare, a câștiga a doua rundă a devenit proiect de viață și rutină pentru campioana de anul trecut de la US Open. Așa cum ne spălăm noi dimineața și seara pe dinți. Ce, seara, nu? Se gudură miliarde de bacterii.

Badosa avansa și la reluare, contextul îi era favorabil. Coco se ținea de instrument ca să nu cadă, era 3-1 pentru spanioloaică și se înmulțeau mingile de break pentru 4-1 ca microorganismele deja pomenite. Patru s-au perindat prin fața asistenței, potențiala victimă rezista și, astfel, își juca all-in prezența în finala turneului de la Beijing. Treptat, i se recupla încrederea la placa de bază, iar câteva smash-uri de o sălbăticie rară duceau până în satelit modificările de scoarță din terenul Paulei. Ca să nu mai zic că reverul cu două mâini al americancei, pus la treabă și astăzi, dezvoltă forța trenului care trece prin haltă cu orgoliul parvenitului pentru care periferia e totuna cu centrul metropolei.

6-4, adică setul doi devenea proprietatea cui trebuie, și nu mai era o surpriză că sar așchii din Badosa. Pur și simplu, se vărsa câte puțin fosta și actuala parteneră a lui Tsitsipas. 2-0, 3-1 și game la zero pentru 4-1, cu un serviciu tare și apăsat, sintagmă care l-a făcut celebru pe Terente, regele bălților (se aude că nu doar această expresie l-a scos în față). Tenisul se făcuse în manșa precedentă. Acum doar se slaloma printre conserve. Nimic perisabil, arta purifică sufletul de praful vieții cotidiene. Citatul îi aparține lui Pablo Picasso, trebuie să-i fi plăcut și tenisul.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Beijing, Shanghai și Wuhan îți sunt oferite de 2Performant.

Jannik Sinner – Taro Daniel 6-1, 6-4

Faci ochi sâmbătă dimineață, căci astfel a fost repartizată China în raport cu Țara Cronicilor când Dumnezeu a creat lumea fără diriginte de șantier, și ai pofte ca din primul trimestru de sarcină. N-am avut, doar am auzit cum sunt, s-a simțit și la portofel. Care dulciuri, ce burgeri sau alte nebunii culinare? Nici pomeneală. Aveam chef să văd o partidă sprințară între Sinner și un nipon cu destulă experiență. Când n-ai ce epitete să agăți cu ariciul industrial de personajul din poveste, o dai elegant că a văzut multe la viața sa, că a cunoscut diverse meleaguri și că – hazard de primă mână – va fi recunoscut pe stradă în propria republică.

Taro Daniel, dacă-i analizăm cantitativ fișa de sportiv în activitate, a acumulat performanțele cele mai de soi la Wimbledon: de șase ori a ajuns până în primul tur. 2016, 2017, 2018, 2022, 2023 și 2024. E Grand Slam-ul său de suflet, nu ca la US Open sau Roland Garros unde a pătruns și în etapa a doua, dar de foarte puține ori. Știe pe de rost unde sunt magneții de frigider, jucăriile de pluș și celelalte standuri cu suveniruri ale aeroportului din Londra. La Shanghai nu are motive în plus să se simtă ca acasă, poate și din motive politice, cu toate că nici cele geografice nu trebuie eliminate definitiv.

Credeți, de pildă, că bucureștenii se simt cu adevărat în vacanță atunci când dau o fugă pe Valea Prahovei? De aceea îi și întâlnim mereu pe DN 1, nici ei nu și-au validat încă această nevoie de echilibru, sunt prea aproape de Comarnic, Sinaia și Poiana Țapului, le trebuie altceva. Să-i ducem în Bucovina și vom câștiga alți oameni! Mai buni, mai îngăduitori la semafor. Așa și cu tipul pe jumătate din Țara Soarelui Răsare, se simte mai bine pe continentul european. Bine, Sinner dovedește că poate juca și pe Lună. Sau, mă rog, și în studioul în care s-a filmat ca să credem că omenirea a călcat cu bocancii murdari pe satelitul nostru natural. Eh, dacă artiștii pictează pe sărite sau cântă din două în două note, ne ținem și noi de glumițe.

Jannik n-a avut ocazia nici să facă un stretching ca lumea în primul set. 6-1, a riscat junghiuri și altele, nu l-a întins deloc adversarul. Apoi, când s-a trezit și japonezul Daniel, cu tată american, să le plesnească, izbutind unele procedee de weekend, italianul se încărcase la un 60 la sută și reacționa ca o caracatiță de la copii și juniori. Respingea vioi de peste tot, tentaculele nu i se mai terminau. Plus că numărul 1 mondial începuse să râdă. Mayașii ar putea găsi conotații speciale și în acest simbol. Pe timp de meci oficial, cel cu șapcă abia zâmbește. Nu-l împinge păcatul să-și tragă fălcile până la urechi. Acum ne-o fi auzit șușotind, că-l tot bârfim de ceva vreme. Bine, în mod neintenționat, și el ne-a alimentat cu motive.

Karolina Muchova – Qinwen Zheng 6-3, 6-4

Disney sau cine se ocupă de nobila rașchetare a eroilor copilăriei unora (mă număr printre cei care își caută sfios reperele de altădată), dacă tot umblă la nuanțe și defilează cu o Albă-ca-Zăpada afectată de paleta cromatică, acesta fiind doar un exemplu ingenuu, ar putea stoarce bani mulți din următoarea idee. Rambo are o șansă unică de a fi jucat de o femeie, avem și actrița cea mai potrivită pentru acest rol. Îi poartă și bentița, are cumva și mersul veteranului de război din Vietnam, probabil știe și bătaie. Iar capul de afiș al circului WTA revine după întâmplări la infirmerie; abia aici se joacă afacerea castingului.

Karolina Muchova va fi și mâine, în finala cu Gauff, vioara întâi, clișeu împrumutat de la Filarmonică. E aproape imposibil de bătut, singura care i-a găsit cheia după revenire este Jessica Pegula. La US Open, în semifinale, după 1-6 și minge de 0-3, a întors-o cum numai ea știe, dar de atunci Rambo feminin pare să se fi antrenat și mai tare prin munți, pe la diverși maeștri de care nici spiritele pădurii nu au auzit. Și a început iar să prelucreze prin așchiere o pleiadă de forțe ale planetei. Ieri a demonstrat că la Sabalenka mai este și marketing, nu doar o extra-capacitate a naturii, iar în după-amiaza acestei zile a păzit-o pe ultima reprezentantă a gazdelor.

Treaba a fost simplă. Qinwen Zheng n-a sperat nicio secundă că va putea să-i scurteze visul cehoaicei de 28 de ani. Măcar a încercat, iar după accidentarea din prima rundă, de la 4-2, și-a confecționat o miză alternativă. Și-a zis să încerce să termine meciul. Alunecase spectaculos, se punea chiar problema abandonului, însă după întoarcerea pe teren parcă i-au intrat mingi mai abrazive decât până atunci. Sau poate că Muchova trecuse pe pilot automat. Știa că adversara de mâine avusese ditamai încercarea cu Badosa și, deh, e tentant să faci transfer de kerosen. Ca să nu te prefaci, la ora partidei cu trofeul pe masă, că expresia “Important este să participi” are vreo valoare calorică. E apă de ploaie, și copiii de mingi participă.

Novak Djokovic – Alex Michelsen 7-6, 7-6

Tenisul e și ruletă rusească. Dacă e să te prindă, poți să ai avion privat, ca domnul Ion, sau datorii la bancă până în anul 2100. Pe tânărul Alex Michelsen nu părea să-l pască acest pericol, e la început ca să-și găsească stres din orice împrejurare. Nu prinsese loc pe aceeași arenă cu Nole, nu știa gustul unei asemenea producții.

– Vă dați seama, voi da totul, voi lua pas cu pas ca să fac punct sau puncte, asta trebuie să fi declarat americanul dacă l-ar fi prins la înghesuială vreun reporter de fotbal. Ce să spui când te așteaptă crocodilul păcălit cu un brunch ciugulit în grabă?! E ruletă rusească, și dacă tot am pomenit mijlocul de transport cu cel mai ridicat grad de siguranță, am prilejul să expun propria experiență. E recentă, e ca dintr-un joc de noroc cu serioase implicații psihopatologice. În avion, poți să prinzi loc spre coridor sau chiar la mijloc, în companii agreabile. Sau nu. Mai degrabă a doua variantă.

Prinsesem scaun la hublou, toată viața era a mea, dar numai până la decolare. Alături nimerise un cetățean între două vârste care nu mai dormise de la liberarea din armata făcută la infanterie. A rupt cu sforăitul, dar nu înainte de a crănțăni un sendviș în care usturoiul avea tăria să guverneze singur. Se bucura de majoritatea mică, fără UDMR, măcar părea legumă de țară. Atât de mult se ascuțise aerul că se ridicaseră în capul oaselor și vestele de salvare:

– Ce e aicea, tataie, cantină, chiar ne dorim depresurizarea cabinei, gest considerat “foarte puțin probabil”?

Și nu doar atât. Dușmanul vârcolacilor dădea și cu o tuse academică, adică una la un sfert de oră, și cu o grijă de baci care ține la propriul septel: își chema tocmai din munți mucii pe care să-i sâsâie și să-i filtreze prin măseaua lipsă pe post de buffer. Pe la mijlocul călătoriei, pariez ca a livrat și altfel. Izul de usturoi suferise obștescul altoi. Eu ce să fac? Plătisem bilet, îmi făcusem rugăciunea, nu mai ținea de mine. La fel a pățit-o Michelsen. A tras ca niciodată și a pierdut cum nu și-ar fi dorit: ambele seturi la tiebreak, după ce avusese și mingi de intrare în decisiv.

Bătrânul neastâmpărat, pe lângă răceala interioară care l-a făcut să treacă pe lângă gloanțe fără să-i fie afectată unica frizură, și-a permis să livreze și o lovitură de generic. La 2-2 în cel de-al doilea tiebreak, i-a sclipit o execuție de geniu. Că e. Venit într-o poziție incomodă pentru un dreptaci, lângă plasă, a trimis un no-look-shot, o lovitură cu exteriorul și cu spatele la fileu. L-a lobat pe Alex și a ridicat brațele ca să trimită nu 2.20, ci chiar 3.80 către publicul deja injectat. Scuze, așa e expresia. Și atât de bun încă este cetățeanul din Belgrad.

Dănuț Lungu

N-a făcut sport de performanță, cu toate că l-a dus cineva de mânuță pe un teren, luându-l imediat de cealaltă mânuță. Evident, ca să-l parcheze acasă. Ar fi fost împotriva firii să spui peste ani "Dănuț a reușit un hattrick", să fim cinstiți, nimeni nu și-ar fi cumpărat un tricou oficial al echipei favorite pe care să scrie Dănuț. Ce i-a mai rămas? Mânuțele îl ajută să dea exterioare literare și no-look-phrases. Face și radio, e util în felul lui.