Pantera Alcaroz

---

Un spațiu de câteva zeci de metri pătrați de pe Rue du Grand Cerf din Metz și terenul central de la Wimbledon au avut astăzi ceva în comun. Sunete de izbitură surdă ce pot trece chiar și prin cel mai bine plămădit geam. Imaginea unor mușchi exemplar crescuți pe oase sănătoase. Un tablou cu muncă grea, dar omenită cu energie și pricepere legendare.

Într-un loc se află, începând cu 1922, măcelăria familiei Humbert. În celălalt, micul Ugo Humbert, transformat în zid de piatră și așezat din proprie inițiativă în calea lui Carlos Alcaraz, un băietan ce pare pus pe scris legende, deși el – acum nu foarte mulți ani – plecase în joacă să aducă o minge de tenis scăpată după gard. 

Carlos pare să priceapă tot mai bine expresia heavy is the head that wears the crown. Numărul 1 în clasament e o coroană mai degrabă contextuală. Generația de dinainte și cursa ei pentru a schimba sensul cifrelor în matematica tenisului a avut grijă ca urmașii să le fie măsurați la alte tocuri de ușă.

Să domini câștigând, să nu tresari dominând, să ai farmecul unui star de cinema atunci când maschezi orice tresărire – cam asta așteptăm în primă fază de la jucătorii și jucătoarele ce-au comis cumplita manifestare a tupeului de a bate mingea lângă tron, deși nu îi cheamă Williams, Federer, Nadal sau Djokovic. 

Carlos mai înțelege că tot circuitul înțelege același lucru și fiecare jucător cu care își intersectează șlapii de baie la vestiar vrea să fie ultimul plecat din teren. Iar ca într-un film cu războinici medievali ce-și împart poteci și imașuri de pe dealuri londoneze, Carlos a dat azi peste Ugo, băiatul unei familii de măcelari din Metz. 

După un prim set în care aproape a legat break-urile unul de celălalt, Alcaraz a simțit pentru prima dată textura zidului francez la o oră de la începutul meciului. Era 2-2 pe serviciul lui, Ugo a scos colții la retur și a scuturat din copac patru mingi de break câștigate și pierdute în game-ul cu prelungiri.

Durerea supremă, asemeni celei pe care o ai când îți prinzi degetele în ușa cu care tocmai ai spart televizorul proaspăt cumpărat, a venit câteva minute mai târziu, când ceea ce părea a fi setul revenirii s-a transformat în set pierdut cu break cedat fix când e momentul mai nefericit pentru astfel de evenimente: la 5-4 pentru adversar. 

Setul trei a fost un moment de refulare, asemeni dejecțiile care ajung în Sena olimpică de fiecare dată când în Paris e săptămâna mexicană la Lidl, dar trenul pornit din stație de Humbert și mânat cu mare viteză până în stația unui 6-1 straniu nu a mai reușit să plece mai departe. A patra parte a meciului avea să devină și ultima pentru speranțele băiatului crescut în pat de zgură, dar mândru posesor al unui titlu pe iarbă la Halle și, mai recent, în luna martie, un trofeu în Dubai. 

S-a terminat 7-5, cu Alcaraz la cârmă, liniștit și calculat, asemeni unui operator de macara ce trece traverse de 3 tone peste Grădinița Degețica dintr-un cartier în care tocmai se desfășoară Parada Anuală a Pisicilor Rare și foarte Rare.

Cu mutrișoara lui inconștientă chiar și când își pierde serviciul pentru a patra oară în nouă game-uri, Alcaraz a pus stavilă potopului de execuții bine ochite venite de la Humbert și a închis un set în care marea performanță s-a dovedit a fi ideea de a pierde ceva mai puțin decât adversarul.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Lulu Sun – Emma Răducanu: 6-2, 5-6, 6-2

Dacă pui o tânără contabilă în echipament de tenis, obții două lucruri: motivul pe care Nicki Minaj îl va invoca pentru a nu mai veni la concertul din București și pe Lulu Sun. În cazul în care vă întrebați de unde a mai venit și Lulu Sun, simplu și pertinent ar fi să vă spun că din vestiar. Răspunsul cu informații presupune o călătorie geografică pentru care trebuie să pricepi orare de zbor și mersul trenurilor ca să înțelegi cum poate un om să aibă atâtea origini. Considerați-vă avertizați.

Lulu Sun are tată croat, mamă din China, a copilărit în Elveția, reprezintă Noua Zeelandă iar studiile și le-a făcut în Statele Unite. În Austin, adică Texas, care e de felul lui un stat aparte. În loja ei, cam fiecare națiune avea măcar câte un reprezentant, semn foarte încurajator care arată clar că nu ai nevoie de chiar așa multe pentru a-ți îndeplini visul și a juca pe terenul central de la Wimbledon: trebuie doar să te fi născut în secolul 21 și să ai parte de susținerea unei echipe care e cam cât un summit G7. 

Sigur, să apreciem multiculturalismul e ceva ce nouă ne vine natural. Mai ales dacă mai și câștigă meciuri. E cumva revoltător că pe toată lista aia de origini, Lulu nu are nici măcar o sarma sau o genă care să îi permită să cunoască a priori rețeta pentru castraveți murați în butoi. Dar din diversele ei origini, Lulu a strâns cam tot ce are nevoie pentru ca locul pe care îl ocupă în afara Top 100 să fie în curând vacantat.

Așa cum era și normal să se întâmple, până în Noua Zeelandă a trebuit să săpăm ca să găsim o jucătoare de mână stângă care știe cu adevărat topspin și lovește și altfel decât plat. Unora dintre croncari, Sun le-a trezit amintirea traumatizantă a lui Ostapenko, dar eu nu aș avea de unde să știu pentru că o evit pe Nănașă de pe vremea când cu toții credeam că Tribunalul de Arbitraj Sportiv e doar instituția care ne decide campioana la fotbal. 

Cert e că Lulu știe să te deraieze în vreo cinci limbi diferite și a făcut asta cu Emma de fiecare dată când tânăra fostă încoronată de la US Open a apăsat mai aspru pe clanță și a dat să sară în a doua săptămână de Wimbledon.

La începutul setului secund, Lulu avea 24 de winnere, iar Emma anunța din punct de vedere statistic faptul că primește indicații ofensive de la Gareth Southgate. Adică avea 3 lovituri direct câștigătoare. Constant de-a lungul meciului, peste defensiva doar periodic solidă a Emmei s-a prăvălit agresivitatea deșănțată din jocul lui Sun și asta s-a contabilizat în puncte puse peste alte puncte. 

Partea bună pentru Emma e că în setul doi a lăsat de înțeles că nu e mult de săpat până la bucuria sinceră de a juca meciuri legate între ele cu victorii și nu cu escale sau schimburi de hotel. Când îți petreci mai mult de un an vizitând medici și devenind absolvent fără vină în materie de interpretare a verdictelor medicale, entuziasmul pentru alergat trebuie de regulă extras cu chinuiala cu care pompierii SMURD salvează casetofonul unui Matiz peste care au trecut șapte trenuri încărcate cu cherestea udă. 

Problema e că jocul Emmei are în continuare fisuri. După un set câștigat și sărbătorit ca un majorat cu alcool gratis, Emma s-a răsturnat pe teren și a avut nevoie de intervenția fizioterapeutului. Nimic nu a mai părut ulterior în bună regulă, iar o dublă greșeală a pus cruce decisivului și s-a făcut 5-2 înainte ca meciul terminat să se termine și în mod oficial.

Posibila accidentare nu taie însă din timpii de antenă pe care îi merită Lulu Sun, ajunsă din calificări în sferturi, întocmai pe modelul și geografia pe care nu cu mult timp în urmă le parcurgea și Emma.

Emma Navarro – Coco Gauff: 6-4, 6-3

Ultima dată când un meci de optimi de la Wimbledon avea americance pe teren era vorba despre Serena și Venus Williams. Multe tradiții americane s-au încheiat odată cu retragerea celor două surori, iar asta i-a bucurat în mod special pe britanici, care niciodată nu s-au bucurat prea tare de momentele în care fostele colonii își trimit oamenii la nava mamă. 

Emma Navarro e genul de jucătoare ce funcționează fix pe modelul plantelor agățătoare: dacă are spațiu și nițică apă, inclusiv cu țârâita, se extinde până acoperă tot peretele. E posibil să nu fiți familiarizați cu ea, însă Emma a impus noi standarde în materie de adunat puncte. În 2023 a jucat aproape fiecare ITF la care limitările sistemului de transporturi american i-au permis să participe. 

A câștigat cinci dintre ele și a terminat anul cu 64 de victorii din 88 de meciuri. A fost practic mătușa voastră complet disperată să ajungă la toate nunțile din sat după ce verișorul vostru a anunțat că „am prietenă, îmi place, vedem noi ce urmează”.

La Indian Wells, în interval de doar câteva zile a ridicat dreptul de ședere pentru Sabalenka și Svitolina, iar la Wimbledon a mers pe aceeași strategie: nume mari căzute în malaxor și mestecate cu calm și răbdare. A fost în urmă cu câteva zile Naomi Osaka, iar acum a venit rândul și pentru Coco.

Primul set a tăiat rapid zâmbetul de pe fața lui Gauff. Rămasă favorită pe jumătatea ei de tablou, Coco s-a trezit mai mereu blocată pe mijlocul terenului, la cheremul backhand-ului manifestat cu energie de adversara ei.

Una e agresivitatea în tenis și cu totul altceva a fost Emma Navarro. Dacă ai merge pe stradă așa cum ea a jucat în meciul cu Coco, ai avea trei dosare penale înainte să te întrebe vânzătoarea cu ce vrei să îți fie covrigii. 

Probabil Coco ar fi reacționat la un moment dat, dar nu a mai avut timp. Între două schimburi de replici cu staff-ul din lojă, Emma câștiga câte trei puncte. Asta a și fost impresia generală a meciului: că Coco a într-o sanie trasă la deal de un ponei șchiop, în timp ce Emma taie direct prin deal și sapă galerii cu fiecare lovitură trecută dincolo de fileu. 

Donna Vekic – Paula Badosa: 6-2, 1-6, 6-4

La Wimbledon, ca să mai joci în aer liber când programul e de opt meciuri pe zi, trebuie ori să fii complet detestat de către organizatori, ori să reprezinți Rusia. În unele cazuri înseamnă cam același lucru, dar e complicat de înțeles cum și unde Paula Badosa a încetat să vândă atât de puțin. Nu ar fi deloc neașteptat dacă aceleași gânduri le-ar avea și Paula, iar aplicând teoria proximității, amărâtul de Tsitsipas să fie găsit vinovat.

Cert e că cele două întreruperi nu au ajutat-o cu absolut nimic pe Paula. Nimic în sine nu a ajutat-o, iar asta a devenit vizibil la începutul meciului, când între puncte le-a cerut oamenilor din staff să schimbe locurile de pe scaune.

Sunt puține lucruri care să îți dea certitudinea că un jucător nu e cu capu-n cartea meciului, dar secvențele de comunicarea prea complexă cu echipa și indicațiile date copiilor de mingi sunt cel mai simplu de înțeles strigăt de ajutor din sportul ăsta.

Seturile partidei nu au avut nicio legătură între ele în special pentru că au fost împărțite de reprizele de ploaie în meciuri insignifiante individual, dar edificatoare după operația de adunare.

Ultima dintre întreruperi a scos-o și mai tare din sărite pe Badosa, care mi-a amintit de bunica mea, în vremurile în care pleca la fân fără să fi urmărit rubrica meteo din telejurnal și afla prognoza fix când claia era la jumătate iar ajutoarele îi erau plecate pentru masa de prânz.

Vekic și-a păzit zestrea și a înțeles rapid că trebuie doar să moșească dezastrul la care Paula contribuie bucuroasă printr-un mix consistent de greșeli neforțate și decizii forțate.

A lovit decisiv fiecare minge venită în plimbare din partea adversarei și într-un final a câștigat clar un meci în care a avut doar +4 în privința numărului total de puncte câștigate. Dovadă clar că tenisul nu e chestie de matematică, ci mai mult de meteorologie.

---