Carlos Alcaraz – Novak Djokovic: 6-2, 6-2, 7-6

O lecție învățată de noi toți astăzi, în direct, cu decor verde și fețe regale în fundal: chiar dacă poți să-ți păstrezi crengile verzi mult după ce alți copaci s-au uscat și chiar dacă încă ești cel mai falnic baobab, asta nu înseamnă că vei scăpa de lamă atunci când toporiștile care te-au crestat lasă loc unei drujbe sănătoase.

N-a trecut decât un an și-un pic de la semifinala de Roland-Garros din 2023, primul meci cu miză explozivă pe care l-au jucat Nole și Carlos. A fost un moment după care mulți s-au grăbit să-l eticheteze pe Alcaraz și să-l așeze în raftul cu fructe încă necoapte. Și, punctual, au avut dreptate. Spaniolul a înghițit trac și momentul i-a luat respirația, a fost apăsat ca o portocală în storcător. Era evident că e o roșie zemoasă, dar la fel de evident era că-i deocamdată o gogonea. Pulpă crocantă în loc de miez suculent.

Ce nu știau criticii la ora respectivă e că Alcaraz are un lucru pe care niciunul din generația lui sau din cea dinaintea lui n-a avut: capacitatea de a învăța repede și de a asimila fulgerător lecțiile. Carlos e un chatgpt cu strungăreață și dedicat 100% tenisului și lucrurilor din jurul tenisului: nu e nevoie decât de un cross scurt la care n-a ajuns pentru ca data viitoare să-l simtă-n glande încă dinainte ca el să existe și s-o zbughească spre minge ca un portar care ghicește mereu colțul înainte ca executantul să-și lege șireturile înainte de lovitură. Nu e nevoie decât de o minge de meci ratată într-un anumit fel pentru ca data viitoare ea să nu se mai săvârșească. Nu e nevoie decât de un moment în care să te prindă prea relaxat și te-aruncă-n shredder.

Partea bună în toată povestea asta este că, atunci când domină meciul aruncându-și umbra invizibilă asupra stadionului, Carlos domină elegant. Nu-i nimic strident în cum se mișcă, cum lovește și cum gândește. Singura săritură a acului de pe șanțul de vinil e când își permite joaca de-a bate mingea printre picioare la primul serviciu. E momentul de liniște, de relaxare, de șezlong dinaintea săriturii mereu perfecte în mare. Dacă ratează primul serviciu, al doilea se întâmplă într-un registru complet diferit. Poziția e diferită, kinetica e diferită, alura e diferită, mușchii i se pregătesc diferit de provocarea pe care mintea pare să i-o considere absolut vitală. La primul serviciu, Carlos e un arcaș care-și pregătește săgeata și măsoară vântul cu sprâncenele. La al doilea serviciu, e o mașinărie care măsoară cu senzori nanometrici și taie o singură dată, nimicitor, cu un satâr ascuțit după fiecare utilizare. Poziția-i seamănă cu cea a unui matador care-și invită partenerul la dansul definitiv.

Doar că tauromahia lui Carlos nu-i cu tauri premiați, ci cu superbe exemplare atletice care se zbat până cad cu zgomot în praf sau pe ciment sau pe iarbă, după caz.

Tenisul pare ușor când Alcaraz e-n transă. Nimic nu-i imposibil, nici măcar să ajungi o scurtă razantă, pe iarbă, a unuia dintre cei mai de succes sportivi care au călcat vreodată gazonul de la Wimbledon. Când îl vezi pe Carlos că pornește spre mingi care par decedate, mintea refuză să creadă că va ajunge să lovească și să trimită peste fileu. Sunt momente care frizează iluzia optică: spaniolul pare că diluează timpul și contractă distanțele. Și numărul de magie nu-i doar în capul nostru, ci și-n creierul până azi imperturbabil al lui Novak, care asistă cu ochii mari la spectacol și dă din cap a nedumerire. Sau admirație. Nu vei ști niciodată sentimentele unuia căruia i-a ieșit careul de atât de multe ori, încât îl bănuiești de spiritism.

Nici legendarele atacuri la fileu nu l-au salvat pe Nole de curenți azi. Sârbul a părut un jucător ca oricare altul de fiecare dată când, în căutarea ieșirii din mâl, Nole a atacat. În două din trei cazuri, conchise statistic, Alcaraz l-a pasat pe Djokovic cum despică trenul șirurile de mașini oprite la barieră. Ce să-i faci? Doar nu te bagi ca nebunul, să te facă pilaf.

Primul moment echilibrat al finalei de azi (și, vom vedea, unul dintre puținele) a fost primul game. Am asistat lipiți pe canapele sau pe scaunele vândute la suprapreț pe arena londoneză, după cum ne-a fost norocul și contul, la 15 minute de luptă la sânge pe serviciul lui Nole, cu un tempo care a crescut dinspre expozițiune spre punctul culminant în timp-record. Dacă în majoritatea meciurilor de tenis vedem jucători care folosesc primele minute pentru a-și regla compasul în lunga plimbare pe potecile întortocheate ale unui 3 din 5, băieții noștri au luat-o-n escaladă pe stânci fără să privească-n jos și fără să aibă nevoie de ancore, pioleți sau cordeline. După un sfert de oră în care s-au sfârtecat reciproc, Alcaraz a respirat aer oxigenat, Nole a luat apă-n pleuri și de-aici înainte totul s-a derulat conform calității aerului din plămânii amândurora.

Primele două seturi au fost trase la indigo: două break-uri pentru Carlos și un Nole mai lent ca de obicei care a greșit neforțat de nimeni mai mult ca de obicei, semn că apa începe să aibă mai multă presiune spre ieșire decât în debitul vulcanic de la intrare.

În al treilea, lucrurile s-au nuanțat. Din Djokovic au ieșit ramuri verzi care s-au zbătut să se-ntindă și s-ajungă mingi și minți. Tot ce-a reușit sârbul a fost, însă, să echilibreze talerele. Să nu mai vândă break-uri pe doi biștari unui miliardar în valută emoțională. A funcționat până în penultimul game al meciului, în care Carlos a accelerat cât să i se-audă motorul care a funcționat la ralanti azi. A luat break-ul, apoi a servit pentru meci și i-au tremurat degetele pe butonul care trimitea definitiv racheta în spațiu. Spaniolul s-a chircit sub spasme pe trei mingi de meci pe care și le adunase lejer, Nole a egalat cu rebreak fix când gravitația părea că s-a înzecit și am ajuns în tiebreak. Ne-au gâdilat dilemele: poate Nole să urce pe moment și să proclame revoluție? Cât de-ntinse sunt ligamentele nervilor unui copil de 21 de ani, fie el și triplu stratificat cu Slam-uri?

Răspunsul a venit în prelungirile setului al treilea, în care Carlos a croșetat în continuare sub presiune, ca un meșter al firului de mohair care-și iubește meseria în vremuri tulburi așa cum și-o respectă în vremuri senine. Un pas în față, o săritură de gazelă peste un minibreak și meciul, turneul și discuția s-au terminat. Brusc și fin, ca o cremă de patiserie aerată perfect.

Carlos a plecat acasă cu al doilea trofeu la Wimbledon. Câștigat cu lejeritatea cu care se joacă soarele printre crengile de baobab.

Era tenisului stelar se termină și-apune în nuanțe cărămizii și calde.

Începe epoca tenisului trăsnet.

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

Mircea Meșter

A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.