E anul 2080 și Carlitos, devenit între timp señor Carlos, ca orice septuagenar, locuiește tot în Murcia, tot deasupra unei shaormerii. Patronii ei s-au mai schimbat, kebabul așijderea, dar prăvălia a rămas acolo. La fel și Carlitos, deși presa se tot dă peste cap și se pierde în calcule ca să-i stabilească averea exactă. E mare, la fel ca numărul de trofee câștigate de spaniol la Roland Garros.
Dar toată lumea, chiar și 56 de ani mai târziu, vrea să afle cum a fost la acel prim trofeu. În 2024. Povești s-au scris și s-au tot spus, dar meciul acela cu Alexander Zverev fascinează și astăzi. Puștiul Alcaraz se făcea rege peste Paris, după cinci seturi și peste patru ore de joc, culmea, exact în perioada în care un alt monarh spaniol abdica. Cum a fost atunci, señor Carlos?
„Aveam 21 de ani și senzația că totul depinde de mine. Sascha jucase fabulos la Paris, ajunsese la nivelul său cel mai bun. Avea o reziliență uimitoare și lăsa impresia că poate să lupte contra tuturor. Nu doar cu adversarii, ci și împotriva publicului și comentariilor răutăcioase din Social Media. Nimic nu îl dobora pe neamț, dimpotrivă, se ridica de pe jos, se culegea cumva și se regenera chiar și atunci când părea căzut.
Dar eu am știut că totul depinde doar de mine în acea zi. Că finalele există ca să fie câștigate și că dacă eu sunt optim, fizic și psihic, de peste fileu pot să răsară doi sau trei de Zverev și tot voi răzbi. În ziua aceea, pe Philippe Chatrier, mai mult decât înfrângerea lui Zverev a fost despre înfrângerea propriilor mele temeri, a angoaselor, a emoțiilor unui puștan care visa să preia tronul și coroana.
Franco Arland/Getty Images
Mă antrenasem ani întregi pentru asta, e adevărat. Timpul meu liber însemna, de fapt, un antrenament ceva mai ușor. Nu aveam în cap decât tenis, tenis și iar tenis. Uneori, noaptea, visam noi moduri de a-mi îmbunătăți jocul. Experții ziceau că, deși încă mai trebuie să fiu șlefuit și să lucrez la partea mentală, stau pe-un munte de talent. Că am un joc spectaculos, complet și complex. Că pot fi chiar mai bun decât Djokovic, Nadal și Federer. Dar mie tot îmi bolborosea stomacul și înghițeam în sec în ziua aia.
Mai ales că Sascha avea un stil unic de a te biciui cu privirea. Poate că de asta am și avut câteva căderi de-a lungul meciului. După al treilea set, am simțit că pământul îmi fuge de sub picioare și că amețesc de-a dreptul. Avusesem 5-2 și 30-15, dar neamțul parcă s-a transformat. S-a făcut și mai impunător decât oricum era. Am suferit. Am încercat, m-am bătut, dar totul îmi mergea pe dos. La 7-5, țin minte și acum, Sascha privea cu suficiență spre tatăl său, ca și cum misiunea lui acolo era aproape gata. Practic, eram ca și învins. Am suferit.
Dar n-am cedat niciodată. Știam că e despre mine, despre capacitatea mea de a mă concentra și a da tot ce am mai bun. Despre puterea mea. Experții au spus că am reacționat impecabil într-un moment în care casa întreagă stătea să cadă pe mine. Am avut și probleme medicale la piciorul drept, dar am strâns din dinți și am mers mai departe. Doar mă pregătisem o viață pentru acele clipe.
Sascha era o stâncă pe partea psihică. Din 11 meciuri de cinci seturi jucate pe zgura din Paris, el câștigase zece. Când se juca aparent compulsiv cu lănțișorul de la gât, poate că dădea impresia că e agitat. De fapt, era un monument de încredere în sine neamțul. Când mă uitam spre el, parcă îmi transmitea că are totul sub control. De asta îl priveam rar. Mă concentram pe mine.
Antonio Borga/Eurasia Sport Images/Getty Images
Mi-aduc aminte că, imediat după ce i-am luat break în al doilea game din decisiv, s-a încruntat și m-a condus cu 40-0 pe serviciul meu. Acolo a fost momentul de cotitură. Aveam inima cât un purice. Știam că dacă cedez game-ul, îmi va fi greu să-l mai prind. Ar fi avut moralul până la Dumnezeu, ar fi fost complicat de întors. Trebuia să rezist, să fiu curajos, să risc. Să îi răspund cu cel mai bun tenis al meu. Și exact asta am făcut.
Am salvat game-ul și de acolo a început numărătoarea inversă spre trofeu. Sascha s-a tot enervat, a răbufnit, parcă m-a certat și pe mine o dată. Nici nu mai știu sigur, pentru că eram 100% concentrat la ce aveam eu de făcut. După ultima minge, am simțit cum umerii mi se înmoaie, cum toți mușchii mi se relaxează, cum creierul e gata, în sfârșit, să se destindă un pic. Într-o secundă, toată presiunea s-a risipit.
M-am aruncat pe zgură, am privit spre cer și-am urlat de fericire. Poate că mi-a scăpat și o lacrimă. Am luat coroana și vreo două zile am sărbătorit. Și apoi m-am întors la antrenamente. În capul meu era din nou tenis, tenis și iar tenis.”
Aurelien Meunier/Getty Images
Te anunțăm când publicăm o cronică nouă?
Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
