Când ești copil și joci fotbal în spatele blocului, visul tău este să ajungi la poarta adversă și să lovești mingea astfel încât ea să păcălească portarul și să câștigi. Apoi, te atașezi de o echipă și îți dorești să porți tricoul acesteia când vei fi mare. Apoi, când porți tricoul pe care l-ai vrut atât de mult, visezi ca unul dintre golurile tale să fie aplaudat de părinții care te văd din tribune. Ultimul pas este să-ți imaginezi că jocul tău din ce în ce mai bun este văzut din tribunele pline ale stadionului pe care-l iubești și pe al cărui gazon au călcat înaintea ta toți cei pe care îi iubești. Vrei ca numele să-ți fie scandat de tribune, să auzi cum lumea îți apreciază cu adevărat jocul.
Uneori, în țări în care atașamentul față de o echipă nu înseamnă că trebuie să găsești înjurături cât mai creative pe care să le expui triumfal pe bannere, copiii nu sunt lăsați să viseze, pentru că visele lor devin realitate mult mai repede. Iar lumea în care ar vrea să joace fotbal li se deschide încă de mici, arătându-le o mică felie din tortul mândriei de a face parte dintr-un anume club. Și totul nu se întâmplă mai departe de Polonia. Plecăciuni în fața celor din galeria lui Lech Poznan. Uneori, vorba lui Ellunes, care-l citează pe Gabriel García Márquez, e plăcut să-ți pierzi simțul ridicolului și să devii suporter pătimaș. Pentru că niciodată, niciun copil nu te va minți când are ghete de fotbal în picioare.
foto via
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
