Într-o țară care își apreciază sportivii adevărați o dată la fiecare patru ani, după care-i uită în mizerie și îi readuce în prim plan ulterior de parcă ar fi avut vreun merit în kilogramele de sudoare pe care oamenii ăștia le lasă în urmă în săli uitate de lume, întâlnirea cu oamenii care au reușit să câștige medalii la Olimpiada de la Londra este un moment fascinant pentru televiziuni doar cât fierul e cald. E un sentiment ciudat când vezi zeci de microfoane și la fel de multe camere ațintite pe oamenii care acum câteva zile ne țineau lipiți de televizoare, obligându-ne să învățăm regulamente, să apreciem sporturi pe care le știam doar după nume. Este pe de o parte reconfortant, pe de altă parte ipocrit să asiști la spectacolul ăsta. Îți vine să le oprești avîntul și să-i întrebi pe toți unde-au fost când oamenii ăștia luau medalii la Europene sau Mondiale, competiții de obicei desconsiderate atunci când e vorba de alt sport în afara celor de echipă care fac rating. Pe de altă parte, apreciezi faptul că e momentul lor și simți în zâmbetul sportivilor un amestec interesant de mândrie, de plăcere, de onoare și de sfială. Sunt cei mai buni sportivi din România și au reușit să facă în 18 zile ce n-a reușit fotbalul în 113 ani: să fie primii în cea mai importantă competiție destinată lor.
SĂRBĂTOARE CU SPORTIVI, MAȘINI ȘI AMBASADORI
Am ajuns la evenimentul în care Renault România le-a acordat medaliaților de la Londra cu câteva minute înainte de ora anunțată oficial. Pe esplanada din fața sediului Comitetului Olimpic și Sportiv Român era sărbătoare. Oameni din zona auto, mulți jurnaliști și vedete TV, mulți fotografi, cameramani. La recepție, erai întrebat dacă ești “ambasador” sau jurnalist. Ambasadorii – cei 100 de oameni care și-au spus poveștile pe Megane-Olympic și ale căror dovezi de olimpism au fost alese ca exemple de cei de la Renault – urmau să fie felicitați și aplaudați de toți cei prezenți la Gală. Oameni simpli, din toate domeniile și păturile sociale, care și-au demonstrat excelența, curajul, spiritul de sacrificiu și fair play-ul prin povești emoționante și care, astfel, duc mai departe valorile olimpismului adevărat în viața de zi cu zi.
O jumătate din zona destinată evenimentului era ocupată de cele 16 mașini ale căror chei urmau să ajungă la sportivi și pe care le-am văzut prezentate pe rând pe pagina de Facebook a biroului românesc Renault. Toate albe, toate inscripționate pe capotă cu mesajul “Mașina campionilor olimpici”, fiecare cu destinatar deja stabilit: pe portbagaj, un sticker dedicat anunța cui îi aparține fiecare dintre ele. Un element care probabil că le-a crescut instantaneu valoarea de revânzare. Două Renault Latitude – cel mai mare sedan din gama francezilor, rezervat pentru cele două medalii de aur, patru Renault Megane – clasicul hatchback cunoscut de toată lumea în versiune facelift 2012, rezervat medaliilor de argint la probele individuale și zece Renault Twingo – pentru bronzul individual și pentru fiecare dintre componenții echipelor medaliate la Londra: argint pentru băieții de la scrimă și bronz pentru fetele de la gimnastică.
EMOȚII ȘI MODESTIE
Lume multă, aer aristrocrat, miros de parfum fin. Mașini scumpe care au venit să aducă nume mari ale istoriei sportului românesc. În tot acest tablou vedeai din când în când sacourile de culoarea muștarului din colecția Patzaichin Olimpic, iar în jurul lor multe, multe camere. Sportivii erau aici.
“Mașinile sunt gata de plecare, au și numere, și RCA, și tot”, îmi spune Dora Pasăre, unul dintre oamenii din conducerea biroului de PR al celor de la Renault România. Normal, vine întrebarea clasică: “Ce target ați avut? Ați stat cu ochii cât cepele pe televizoare să numărați medaliile?”, o întreb zâmbind. “Nu, mi-aș fi dorit să dăm cât mai multe mașini. Singura problemă pe care am fi avut-o era că nu prea aveam unde să le punem aici”, îmi răspunde Dora, contemplând cu privirea zona destul de restrânsă în care au fost așezate cele 16 mașini. “Ce zic oamenii ăștia? Ceva reacții?” “Da, Alin, aurul de la tir, este impresionat, de-abia așteaptă să plece cu mașina, era fascinat de ea”.
La doi metri mai departe, Alin Moldoveanu era în mijlocul unei ședințe foto ad-hoc, așezându-se fără niciun comentariu fix cum îl rugau fotografii să stea. Cu un zâmbet atât de subtil că-i simți încă nivelul de concentrare din concurs și cu medalia de aur de la Londra întotdeauna în mână. O ține ca pe un soi de pandantiv norocos. E mare, aproape cât palma, mult mai mare decât părea la televizor. Îmi vin în minte cuvintele pe care sportivul i le spusese lui Cătălin Tolontan cu câteva zile în urmă: “Am ajuns la proba de 10 metri aer comprimat că asta era singura secţie de la clubul de tir de la Focșani“. Ironia țării ăsteia e că reușește să scoată oameni de aur care profită la maxim de singura oportunitate pe care o au.
RĂZVAN MARTIN: “LA RIO VREAU O MAȘINĂ MAI MARE”
Puțin mai departe e Răzvan Martin, bronzul de la haltere, cel de care nu auzise absolut nimeni până la Londra, deși clujeanul de 21 de ani legitimat la CSM Bistrița e campion european en titre la categoria 77 de kilograme stilul smuls, titlu obținut chiar în luna aprilie a acestui an în Antalya. Probabil într-o perioadă în care televizunile noastre de sport – depășim cu mult media europeană de posturi sportive pe cap de locuitor – erau ocupate cu finalul de campionat și cu meciuri de tip Chiajna-Mioveni. Mă apropii de Răzvan, dar e și el supus unui tir de interviuri lângă Renault-ul Twingo pe care l-a câștigat “ridicând zeci de tone lunar”, după cum spune singur. E scund, modest și rușinos în fața camerelor, deși acum o săptămână și jumătate ridicase în total 332 de kilograme la Londra în condițiile în care a schimbat categoria, trecând de la 77 la 69 de kilograme.
O paranteză. Întâmplarea face ca, atunci când făceam fotbal la Bistrița, să mă fi antrenat fizic pentru o perioadă în sala de sub tribunele stadionului Gloria în care halterofilii de la CSM Bistrița își făceau antrenamentele zilnice. Țin minte zgomotul surd de metal care lovea repetat, cadențat cimentul din sală. Nu mi-aș fi imaginat niciodată că sala asta – una modestă, dotată cu strictul necesar pentru antrenamente – poate aduce o medalie olimpică.
Cu zgomotul ăsta în cap și cu multe, multe emoții, i-am strâns mâna lui Răzvan între două interviuri. “Felicitări, ai fost mare, bistrițene!”, îi spun, cu o mândrie locală care se citea probabil în ochii mei. Și-a ridicat privirea, a zâmbit rușinat și mi-a spus, cu un accent ardelenesc atât de rar întâlnit aici: “Da, la Rio sper să mă mut pe o mașină mai mare”. Lângă el era Twingo. “Ținem pumnii, spor la treabă”, am apucat să-i mai spun înainte ca o altă cameră să rupă discuția.
“Îmi voi duce familia la mare. Vreau să văd marea. Este o dorinţă a mea mai veche, deoarece nu am fost la mare decît o singură dată, cînd aveam 6 ani. Tot ce ştiu despre mare este din ce am văzut la televizor şi din ce mi-au povestit prietenii mei” – Răzvan Martin pentru GSP.
MAGNETUL GIMNASTICĂ
A urmat festivitatea de premiere. Discurs al oficialilor implicați în proiectul comun Renault – COSR și apariția fetelor de la gimnastică, cele care au atras instantaneu toate aparatele foto. Vedetele grupului, oarecum așteptat, Cătălina Ponor – argint la sol și bronz cu echipa la Londra și Sandra Izbașa – aur la sărituri și bronz la echipe.
“Băi, ce scunde sunt!” s-a auzit un șușotit din public atunci când fetele au urcat pe rând pe scenă pentru a-și primi cheile mașinilor câștigate. Într-adevăr, la televizor par ceva mai înalte. Iar dacă Sandra și Cătălina au părut scunde, celelalte componente ale echipei feminine de gimnastică – Diana Bulimar, Diana Chelaru și Larisa Iordache – au coborât și mai mult ștacheta. Le văzusem anterior într-o Polivalentă aproape goală în cadrul Internaționalelor României. Pentru mulți, însă, apariția lor a fost un șoc. Uneori, cultura sportivă nu se poate aduna într-un popor decât prin prezența în tribune la competiții.
Unele dintre fete sunt încă minore, iar cheile mașinilor câștigate au fost înmânate ulterior unor părinți mândri. La interviuri, însă, toate erau cu zâmbetul pe buze, iar gimnastele s-au potrivit numai bine cu minionul Twingo. Izbașa și Ponor, care au primit câte două mașini, și-au adăugat în palmares astfel, în plus față de Twingo, un Latitude, respectiv un Megane.
“Să știi că cea mai câștigată dintre fete e Cătălina Ponor”, îi spun Dorei de la Renault. “Nu sunt încă în targetul modelelor de segmente superioare, iar compactele sunt pe gustul meu. Deci Twingo și Megane e o combinație chiar reușită”, încerc să-i explic, zâmbind. “Păi și ce ai fi făcut dacă ai fi ajuns în finală la Londra?”, mă întreabă ea.
Am râs. E prea frumoasă medalia de aur care strălucește în mâna lui Alin Moldoveanu. “Îți dai seama că dacă îi ia cineva medalia și fuge cu ea nu are nicio șansă? Omul e campion olimpic la tir”, se aude un chibiț din public.
CEI DIN SPORTUL FRUMOS
Mă îndreptam ușor spre ieșire. Deși aș fi vrut să vorbesc cu mai mulți dintre sportivi, un amestec de reținere și respect pentru zona lor personală, încălcată deja de camere, m-a făcut să renunț la idee. L-am văzut însă pe Mihai Covaliu într-un colț, retras. L-am felicitat și i-am strâns mâna pentru performanța băieților de la sabie – argint olimpic în finala contra Coreei de Sud. “A fost superb, iar semifinala cu Rusia a fost pe cât de strânsă, pe atât de emoționantă”, i-am spus. A zâmbit, probabil că e plăcut ca un necunoscut să vorbească de pasiune după ce timp de patru ani nu-i recunoaște nimeni pe stradă. “Vom încerca să tragem și mai sus. Să ne urmăriți!”. E o dorință venită din partea unui fost campion olimpic care nu știu cât mi se adresa mie, cât nouă tuturor.
Toma Nicolau spunea, după ce a vizitat cantonamentul echipei de scrimă cu câteva zile înainte de plecarea lor la Olimpiadă, că îi pare rău că n-a descoperit sportul ăsta mai devreme. Mă gândesc cât de fericiți trebuie să fie Dolniceanu, Dumitrescu, Sirițeanu și “Zalo”, așa cum îl numea răgușită comentatoarea TVR pe Zalomir în timpul semifinalei de foc contra Germaniei. Oamenii ăștia au descoperit înaintea tuturor scrima și ne-o prezintă de pe podiumul olimpic. Mi-a părut rău că argintul nu a fost aur. Băieții ăștia – atleți în adevăratul sens al cuvântului – s-ar fi potrivit mai bine lângă Megane decât lângă Twingo.
CORINA
La final, am trecut pe lângă cea mai jovială dintre sportivele prezente la gală. Corina Căprioriu a zâmbit pe toată perioada Galei, chiar dacă nu a fost atât de “atacată” de camere precum au fost gimnastele. Ea și Alina Dumitru, celălalt “argint” de la judo, s-au blindat la un moment dat în Megane și admirau interiorul mașinii. Ne-am intersectat și nu m-am abținut să-i strâng mâna. “Nu știu în ce măsură s-a simțit acolo, dar aici am fost lipiți de televizoare la finala ta cu japoneza”, i-am spus. “Hai să te pup”, mi-a zis, și s-a întins zâmbind spre mine, de parcă ne cunoșteam de mici. A continuat: “Am simțit. Acolo, aici, după ce am văzut câtă lume ne-a așteptat. E frumos”. “Meritați cu toții, la naiba, ne-ați învățat ce-i ăla ippon și noi suntem țară care se oprește la offside”, i-am spus. “Mulțumim”, a terminat zâmbind, iar eu m-am retras, pentru că lângă noi deja aștepta un reporter.
Corina, “mulțumim”? Voi, nouă?
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
