---

Monfils e acest graur superb cu pedigree, o pasăre măiastră care taie văzduhul și te uimește prin grație și naturalețe până când îți chemi copilul sau adopți un copil doar pentru a-i arăta frumoasa zburătoare. Și care apoi intră bezmetică într-o mașină de tocat crengi cu caroserie translucidă și produce traume de nevindecat întregului auditoriu.

Și apoi te face să te întrebi de ce naiba nu ai mers pe varianta sigură, aia în care te uiți la înregistrarea unei emisiuni de fotbal în care prezentatorul și invitații se plâng că maratoanele blochează străzi. 

Monfils a mai răsturnat în lume un container de speranțe și apoi a abandonat din cauza unor dureri de spate, că asta se întâmplă dacă tragi paiul scurt în familie și nimerești să fii cel care plimbă copilul în brațe pe hol, ca să fie în formă pentru meciul de dimineață de la Openul Grădiniței Degețelul. 

Ar fi putut exista o regulă specială care protejează veteranii cu oase din bezea și îi trimite în turul următor după trei seturi legate și toate trei terminate în tiebreak. Că dacă ai minte de funcționar public și numeri schimbarea orei la ore lucrate, punctele alea din tie-break mai fac de-un set. 

Doar că tenisul e un sport crud, care de multă vreme deja nu îi mai protejează pe cei născuți în vremurile în care încă mai eram suficient de naivi încât să credem că Facebook-ul e un loc în care ne vom găsi prietenii cu care nu mai vorbisem din liceu. Shelton, așa cum vi-l amintiți și de anul trecut, e băiatul ăla care servește cu 226 km/h. Și e perfect normal ca următoarea reacție să vă fie „Deci care dintre ei?”.

De altfel, mulțumită serviciului, Shelton a luat primul set, iar în partea a doua a venit rândul lui Monfils să îi arate soției că, în zilele în care refuză să se întindă la magazin după sticlele de suc de pe ultimul raft, o face pentru fi în formă la meciul din ziua următoare. Meciul a rămas în echilibru așa cum, preț de o secundă, rămâne orice vapor înainte de a se scufunda, având în vedere că Monfils se clătina încă de prin setul trei. 

Noi credeam că e de la servele îndrăcite ale lui Shelton, dar nu era. Ceasul rău intrase printre discurile coloanei și alte componente biologice de care nu știu nici să fac mișto pentru că atât de bâtă am fost la biologie, în liceu, și Monfils s-a retras zâmbind energic. Că așa e omul ăsta: râde când sare, râde când merge și râde când nu mai merge. Pare că la el, tenisul a rămas activitate de weekend, doar că i s-a întâmplat să o facă în fiecare zi, toată viața, până azi. Iar mâine, mai vedem.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.

---

Jannik Sinner – Holger Rune: 6-3, 3-6, 6-3, 6-2;

Într-o mare de meciuri care se joacă în paralel și-ți sunt disponibile pe orice aparat cu ecran dintr-o lume în care orice obiect poate și are un ecran, generarea de partide epice e un meșteșug tot mai complicat. Să vă spun că Sinner – Rune a fost un duel clasic e o chestie pe care nu o voi face din bun simț și colegialitate, mai ales că nu am avut inspirația să vă sun pe fiecare în parte, să vă trezesc, să vă pun cafeaua în cană și, între seturi, să vă duc copiii la școală și câinii la plimbare ca să vă puteți uita în pace la meci. 

Dar bucăți din partida asta ar merita un loc măcar digital în muzeul tenisului. Acolo, pe la capăt de hol, unde ținem și momentele în care Dimitrov a intrat în zi având chef de croșetat cu lumina aprinsă. Că sunt în total vreo cinci, în ultimii 10 ani.

În timp ce noi înghețăm de frig și deplângem ziua de salariu care ori a trecut de prea mult timp, ori e prea departe ca perspectivă, Sinner și Rune au suferit din cauza umidității, a căldurii și, în general, a succesului de care s-au bucurat până acum în viață și care i-a dus în pozițiile în care se află acum. Cam ca la Crin Antonescu, dar cu muncă. 

Jannik s-a îmbrobodit cu câte un prosop semi-înghețat de fiecare dată când a avut o pauză între game-uri, iar frecvența gestului ne dă de înțeles că omul a verificat dacă aerul rece se află sau nu pe lista de substanțe interzise de la WADA.

Nici Rune nu a avut viață mai simplă, dar el măcar s-a consolat cu faptul că răul cel mai mare avea rachetă în mână și nu grade celsius pe ecran, și îi încărca bena mentală cu saci mari de plumb netratat și mingi greu de salvat chiar și de-ai fi fost angajat la ANAF, iar la ghișeu îți apărea un verișor aflat în mare nevoie. S-a terminat prima parte a meciului în doar 35 de minute, iar Rune avea nevoie de o reconfigurare a traseului ce ducea în mod evident în mijlocul unei situații echivalente cu participarea fără căști la un workshop de testare a celor mai noi modele de vuvuzele. 

Iar pentru că a înțeles pericolul, Rune a călcat accelerația cu ambele picioare și i-a dat de lucru lui Sinner, ca să mai uite italianul de dureri sau ce scrie presa despre relația lui cu Kalinskaya. Rune a salvat două mingi de break în prima parte a setului doi, iar la 4-3, Sinner a încercat să revină, dar s-a împiedicat în propriile gesturi, cu o greșeală neforțată pe backhand și o dublă greșeală ceau devenit în cele din urmă momentul de îngropăciune al setului. 

Apoi, setul trei a adus acest moment. 

Prin setul trei a început și Rune să ceară lumină de la medicina occidentală și a început să se vaite din cauze piciorului drept, așa că Sinner a trecut în avantaj, pentru că apoi setul patru să ne aducă și o întrerupere. Dacă schimbările climatice au cam rezolvat problema ploii în Australia, au rămas necazurile tehnice. Pentru că nici australienii nu mai au nimic făcut de ei și și-au pierdut meseriașii pentru că nu își iubesc patria, o servă a lui Sinner a rupt fileul. 

Sigur, astea sunt probleme cu care noi, în România, nu rezonăm. Aici ne ajută că avem atât de puține terenuri de tenis încât drama îi afectează doar pe cei aleși, însă tragedia a lovit la fix pentru italian, care a mai primit un răgaz în care să-și tragă sufletul în mod natural, fără a apela la plasa cu medicamente misterioase. 21 de minute mai târziu, adică fix cât durează un playlist de DIY pe Youtube, cei doi au revenit pe teren, iar Sinner a pus două break-uri pe tabelă și capacul peste meci.

Iga Świątek – Eva Lys: 6-0, 6-1:

Ar fi ușor surprinzător – dar nu șocant – dacă aș afla că toată industria de coaching motivațional e o schemă piramidală. Și dacă s-ar întâmpla, revelația ar trebui să îi fie atribuită Igăi Swiatek, care te face să te gândești că – poate – nu ar trebui să profiți chiar de fiecare șansă care se ivește.

Că te uiți la jucătoare despre care turneul avea încă un carusel de instagram cu poze din copilărie și drumul lor spre luminile orbitoare ale unui turneu de Grand Slam și vezi cum totul s-a încheiat cu o izbitură-n plex, la oră de maximă audiență, din partea Igăi.

Și te întrebi de ce. Poți face asta punându-te în genunchi și mulțumind sfinților care au ferit-o pe una de-ale noastre de marginea înroșită a pânzei de flex. Dar oricum ar fi fost, om e și Eva Lys. Nimeni nu merită să fie trecut prin smoală încinsă și scuturat în fața camerelor, la pachet cu obligația de a te abține de la sudalme, pus lumânări la bancă și 10 dolari înveliți în acatist în cutia de sugestii a turneului.

În epoca modernă a tenisului, în care jucătorii bat mingea la serviciu mai mult decât joacă punctul, e greu să reușești performanța de a închide partida într-o oră. Bucureștenii știu că ăsta nu e timp suficient nici pentru a găsit parcare. Clujenii nu se gândesc la asta, că la ei nici nu se pune problema să existe locuri de parcare. Oamenii secolului vitezei, în general, nu mai fac nimic complex într-o oră.

Iga a câștigat un tur și merge în optimi. Simplu și cu o eficiență care înspăimântă atât ochiul neantrenat, cât mai ales jucătorul antrenat pentru un tenis mai uman. Dincolo de primul game în care a avut două mingi de break, Eva a fost prizoniera Igăi. Ca idee, în primul game al meciului Eva a câștigat trei puncte. Ulterior, în următoarele patru game-uri din primul set a mai câștigat alte patru puncte. În total.

Alex De Minaur – Alex Michelsen: 6-0, 7-6, 6-3;

Când poate că nu te încadrezi în parametri moderni ai ideii de erou sportiv național și nu ai 10 branduri internaționale care să te fi lipit pe clădiri de pe tot mapamondul, trebuie să compensezi cu prezența de spirit de care dă dovadă orice mamă gospodină atunci când primește în casă străini: să fie totul la riglă, să se simtă oamenii bine, să programezi meniul eficient și toată lumea să plece acasă fericită, de preferat înainte de miezul nopții.

O seară de bună calitate au primit și australienii care au fost să îl vadă pe De Minaur încercând și reușind să ajungă pentru prima dată în optimile de finală ale turneului din curtea casei. Încercarea lui a echivalat instant cu reușita, pentru că Michelsen a reușit să își aducă și el aportul la scor doar după vreo trei sferturi de ceas în care cea mai complicată parte pentru Alex a fost să își amintească de momentele în care trebuie schimbat terenul. 

Michelsen e într-un fel de etapă clasică pentru americanii tineri din circuit: a fost lăsat pe stradă având asupra lui doar serviciul și niște execuții puternice pe care nu ai cum să le etalezi dacă mingea nu vine spre tine. Practic, dacă adversar nu îți e o mașină de aruncat mingi. Iar Alex De Minaur e absolut orice, minus capabilitățile și atributele unui utilaj înzestrat cu automatizări.

Omul rezistă de ani buni într-un circuit care i-a dat toate motivele să își caute alt sport. A săpat în munte o nișă în care își vede de circuite și program. Un fel de Nicușor Dan pentru politicieni, doar că De Minaur joacă tenis. 

Nu epatează prin trofee câștigate, dar le-a văzut pe toate. Pe cele pe care nu le știm, le-a luat acasă la un moment dat. Spre deosebire de cei de pe afișe și din reclame, De Minaur e coșmarul tinerilor precum Michelsen: dacă începi cu Alcaraz un meci în care pierzi opt game-uri, măcar te poți gândi că oricine ar putea rezona cu suferința ta.

Dar pe De Minaur îl știu doar australienii și ei probabil se raportează la el cum o facem noi cu Hrușcă: entitatea există doar într-o anumită perioadă a anului.

Deși în setul doi au ajuns la tiebreak după ce De Minaur a cedat în mod straniu un game pe serviciu, australianul a țopăit căngurește prin defensiva adversă inexistentă și a dus meciul către casierie, folosind arme pe care Michelsen le va învăța doar în anii următori de ucenicie prin lumea tenisului. Adică apărare, joc variat și capacitatea de a nu-ți pierde mințile când serviciul se duce-n câmp în anumite momente ale meciului.

---