Vacanță în Barbora Bora

125 de ediții de Roland Garros, un elicopter și două mașinuțe trimise pe Marte, dar tot era cât pe ce să facem rând în fața hotelului în care stă Krejcikova după ce arbitrii s-au uitat invers la un aut și fata a trebuie să își câștige meciul de două ori.

121 de meciuri pe tablourile principalele de la turneele de Grand Slam din calendar și abia în cel cu numărul 122 Pavlyuchenkova ajunge și într-o finală.

Grecia – o țară cu mii de insule, milioane de petreceri la care se bea alcool și de la care oamenii pleacă în perechi abstracte către casă, dar numai o jucătoare în top 250 WTA. O cheamă Maria Sakkari.

Doar trei exemple de drumuri lungi pe care omenirea le-a parcurs până astăzi. Doar primul pare a fi inutil, pentru că Roland Garros-ul pare un soi de Sagrada Familia a tenisului: pui un geam, te bucuri și descoperi că mai ai încă 300. Și încă 100 care-au fost sparte de ăia care montau prize. La francezi, ne-am bucurat prematur că Chatrier are într-un final acoperiș. Acum ne putem concentra durerea pe faptul că, totuși, nu are Hawkeye în anul de grație 2021. Chiar de atât de mult timp e nevoie ca să înțelegem că Franța în sine e problema?

Până la alte revelații, să intrăm în pâine și să întoarcem parizerul pe toate părțile. Azi s-au împărțit tacâmurile pentru finala fetelor și una dintre semifinale ne-a lăsat fără scaune la masă. Cealaltă s-a întâmplat pentru că așa scrie în regulament.

Cronicile de la Roland-Garros îți sunt oferite de:

Barbora Krejcikova – Maria Sakkari: 7-5, 4-6, 9-7

Înainte de Roland-Garros, Barbora și-a băut cafeaua îndulcită cu kerosen la Strasbourg, unde a lovit în finala bastionul Sorana, iar apoi și-a mutat herediile în Paris, pe nava mamă a turneelor de zgură. Și da, e util să precizăm că asta e prima ei finală la RG, mai ales pentru publicul general care, din motive lesne de înțeles, își amintește doar anii în care Simona a cărat veselă prin finalele franțuzești.

Semifinala asta a avut în același timp pe masă ciorbă de urzici, dar și caviar. S-a jucat și șah, dar a dansat și mireasa-n bani. A fost potop biblic, dar și atmosferă de apartament de Sector 1 în care nu mai curge apă caldă de pe vremea când pe Marte era o singură mașinuță. A fost, pe undeva, victoria rezistenței în fața taifunului, un fel de „cine poate să bea mai multă apă fără să se înece”. Brațele vânjoase ori culoarea fluorescentă a rachetei nu au mai prea ajutat în momentul în care s-a dat startul în cursa cu o singură miză: accederea într-o nouă finală pe care o vom vedea, unii dintre noi o vor și scrie, ne va plăcea și luni dimineața o vom uita.

Sentimentul ar putea fi acela că a câștigat mintea și munca în fața forței. Aveți părinți care să vă traumatizeze cu noi momente de contestare a opiniilor pe care le emiteți, deci putem fi de acord că o fi fost asta. Dar poate că tenisul, la astfel de ocazii, vrea pur și simplu să vadă cine e mai dârz cu propria-i nevoie de a sări din barcă și a obține progres în afara indicațiilor stabilite în planul inițial. Munca poate fi haotică și în gol. Sau poți fi ăla muncitor care dă de zor la târnăcop într-un laborator în care se studiază compuși organici pentru burgeri din carton. Munca, la fel de bine, poate fi asezonată cu intervaluri de timp în care dormi cu capul pe prototip și-ți curg balele direct pe placa procesorului.

Pentru ca toate astea să nu se întâmple, îți trebuie un sac de disciplină din care să iei lingurițe ras la ore fixe și să le înfuleci cu încrederea că doar așa ajungi să te ridici hrănit de la masă. Iar Krejcikova pare să fi avut polonicul la ea. Sakkari a condus tot meciul, a luat curbele primului set cu acordeonul dat la maxim și părea că unul dintre trofeele turneului trebuie să se pregătească să împartă masa festivă cu niște platouașe de gyros.

„Părea” este aici cuvântul-cheie, pentru că un lob calculat perfect cu șublerul de la capătul rachetei multifuncționale i-a adus Barborei un break cu care a făcut 5-3, poziție de una părea să aibă un mult mai avantajos unghi de atac la ciolan. Și da, setul doi s-a dus la Sakkari, dar sportul e magic și pentru că la orice înfrângere ori victorie există mai multe niveluri de semantică. Adică un set câștigat cu 6-4 e de principiu un lucru foarte bun. Dar un set câștigat cu 6-4 în care ai avut 4-0, s-a făcut 4-3 și apoi ai mai tras degete prin scripeți până la izbăvitorul 6-4 înseamnă cu totul altceva pentru adversar: e un set pierdut, dar cu avantaj în dreptul speranței că după ploaie, inundații și mucegai la îmbinările pereților, te poți totuși muta în sfârșit în casă nouă.

A contat asta în decisiv? Greu de spus și de pus degetul pe pliculețul cu condimente care a transformat ciorba în argint viu. Tot meciul fusese o înșiruire pe sfoară a unor lovituri cu care, în mod normal, te poți duce într-o finală de Grand Slam la fel cum te-ai putea duce la un turneu de crăpat porți ranforsate cu blindaj anti-tanc.

Sakkari dă-n ele cu ură și a început să lege meciurile bune care altfel îi erau risipite de-a lungul a vreo doi ani în care intrau și concediile la țară, la bunici. Doar că disciplina de munci cu aceleași scule, aceleași calcule și aceleași așteptări poate transforma meciurile în victorii.

Cu toate astea, Krejcikova a ajuns în finală destul de simplu: o minge de meci salvată pe serviciul lui Sakkari, care a avut 5-4 în decisiv. S-a întors roata imediat după, când Barbora a barborit 4 mingi de meci până să vină a cincea. Pentru că, hei, nu contează că într-o zi sunt 15 meciuri sau două, important e ca Hângănuț să scrie cronici până la miezul nopții.

Ca idee, Krejcikova e și în semifinala de la dublu, probă în care fata și-a făcut de obicei de lucru și în anii precedenți, ca să nu aibă de cumpărat bilete pentru finalele de la simplu. Nadal n-a reușit asta niciodată.

Anastasia Pavlyuchenkova – Tamara Zidansek: 7-5, 6-3

Ca să nu devină un turneu care schimbă în fiecare an toate jucătoarele de la sferturi în sus, Anastasia Pavlyuchenkova și-a făcut un pustiu de bine și a ajuns în finală. Nu, nu e ca și cum Anastasia a mai prins vreo zi de weekend la vreun turneu de Grand Slam până acum, dar ne pare cumva cunoscută pentru că face parte dintr-un lung șir de „ova”-e cu care tenisul își tot caută anturaj în ultimii ani.

Pentru că, uneori, premiul vine după 10 de ani, sute de meciuri și mii de nopți în care te gândești oricum treaba asta nu e pentru toată lumea și în multe feluri se putea mai rău. La aproape 30 de ani, Pavlyuchenkova a primit lingurița și dreptul de a se apropia de tortul suprem al zgurii. Fie vorba între noi, ăștia cu mai multe geamuri către Est, turneul ăsta e cel care contează. Cum noi avem iarbă doar pentru vacă și beton doar pentru fundația casei, împărăția zgurii e cea pe care o visăm.

Și la care Anastasia are acum drept de revendicare. După o oră de joc și un lob direct câștigător cu care Zidansek a ars speranțele la viață ușoară pe care rusoaica le avea în game-ul cu care plănuia să câștige setul, prima parte a meciului s-a așezat totuși ordonat în cufărul Anastasiei. Serviciul bun și atent organizat în rastel s-a dovedit arma previzibilă și în același timp surprinzătoare cu care rusoaica a oprit furtuna Zidansek, în care încă se mai învârteau resturi de Swiatek. Și, într-un final, un 2-0 la seturi care pică la momentul potrivit: vine alături de felicitări de la Sharapova înainte ca Mashei să îi mai descoperim ceva hibe și să o băgăm cu totul la Cancel culture victim, dar și cu câteva zile înainte ca fata Serenei Williams să termine clasa pregătitoare și, astfel, să intre oficial în circuitul WTA, pe tablourile principale ale turneelor Masters. 

Susține cronicile pe Patreon.

Aceste texte îți sunt oferite de: