Leana lui Manole

---

„Se simte tensiunea, multe erori de ambele părți” zicea Cristi Mîndru, comentatorul Eurosport, încercând să explice carnavalul de pliciuri la care am asistat în special în al doilea set al acestui sfert de finală de Wimbledon. Și aș vrea să subliniez partea cu „sfert de finală la Wimbledon”, pentru că în această fază a celui mai fandosit turneu al lumii s-a ajuns să numărăm auturi ca să facem diferența dintre cine merge în semifinală și cine pleacă la Riga.

La un pas de semifinalele de la Wimbledon a fost Nănașa și zău dacă am ridicat vreo jumătate de sprânceană urmărind traseul ei de la ediția asta a turneului. Dacă-i acoperi numele, ai jura că a tăiat liane Iga Swiatek pe partea asta de tablou: scorurile-fulger pe care le-a administrat colegelor din circuit până la sfertul cu Krejcikova ne indică minimum de efort pentru Leana. A stat pe teren în medie câte-o oră pe tur, iar de alergat a alergat cât alerg și eu când scriu cronica asta. 788 de metri cu Tomljanovic, 660 de metri cu Daria Snigur și tot așa. Când merg să iau roșii de la Mega parcurg printre rafturi o distanță mai mare decât cel mai complicat meci al Lenuței: în optimi, cu Putintseva, când a adunat 1100 de metri parcurși.

Să ne-nțelegem: nu-i critic lipsa de mișcare, îi laud eficiența. Pentru că una-i să-ți fie lene să te miști, alta e să trebuiască să te miști puțin pentru că le bați pe fete ca pe covoarele persane înainte de Crăciun. 

Într-o discuție pe care am avut-o acum niște ani cu Sorana Cîrstea, am întrebat-o pe Sori de la obraz:

– Da’ de ce nu o alergați voi pe Serena Williams ca să nu mai dea-n mingile alea atât de tare, nene?
– Păi crezi că apuci să dai unde vrei?, mi-a răspuns Sorana, care trecuse prin viață și prin zidurile Serenei chiar și la ora aia – când încă nu făcuse 30 de primăveri. 

Cam aceeași întrebare ar fi mers și pentru adversarele Nănașei de la Wimbledon. Băi nenică, da’ dacă asta mică nu aleargă, de ce n-o faceți să? Snigur, Ajla, Pera și Putintseva ar țâțâi între dinți și mi-ar răspunde probabil la fel: Meștere, tu ai văzut cum trosnește cu bâta-n ele? Crezi că nu știm că-i extirpăm plămânii dacă o plimbăm de două ori stânga-dreapta? Știm, dar nu putem.

Secretul e iarba. Pentru că dacă există un Slam pe care ar fi trebuit să-l câștige Leana înainte să-și dea greața pe zgura de la Roland-Garros în acel infam 2017, ăla e Wimbledon. Când expulzezi puful de pe minge la fiecare lovitură, joci în echipă cu covorul de iarbă tăiat la milimetru. 

Asta dacă intră. Și dacă mai e iarbă.

Dacă nu mai e, cum se întâmplă înspre finalul turneului, când linia de fund seamănă mai degrabă cu straturile de ceapă din grădină, lucrurile devin ceva mai complicate. Mai ales dacă joci cu Barbora Krejcikova, care bagă tenis cu lovituri de squash și-și duce veacul la aceeași biserică la care merge și Monica Niculescu. Sfântul Slice a scos-o din ritm astăzi pe Penko, care n-a mai primit timbre de ștampilat și de lipit pe plicuri, cum s-a întâmplat până acum. 

Au fost două seturi foarte diferite. În primul, cehoaica a servit impecabil și-a terminat punctele repede, mult înainte ca Leana să apuce să se așeze tacticos cu pliciul pe scăfârlia muștei. A servit și ea foarte bine, însă, iar un break subtilizat de Barbora a făcut diferența. În setul al doilea, s-a jucat o versiune pe bani mulți a jocului de societate „Scapă cine poate”. Pentru că nu le-au mai mers servele, fetele s-au apucat să trântească racheta-n mingi cu sete, în speranța că cealaltă va greși mai puțin. Krejcikova a câștigat 81 de puncte în meciul ăsta, iar aproape jumătate dintre ele s-au întâmplat pentru că Nănașa a trimis mingea-n știuleți. Iar asta a făcut diferența în final.

Tot răul spre bine pentru Nănașă, care a scăpat astfel de singurul turneu care-și permite să-i poruncească ce culori să poarte pe rochiță. Declarăm redeschis sezonul imaginației.

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de noul Porsche Taycan.

---

Elena Rybakina – Elina Svitolina: 6-3, 6-2

Viața te pune deseori în situații complicate, dar cele mai complicate sunt situațiile simple în care, de exemplu, ai nevoie de o scobitoare și n-ai. Atunci îți dai seama pe de o parte cât a suferit regnul animal până când genetica a inventat degetul opozabil, pe de altă parte cât de complicată a fost viața oamenilor până să se prindă că o așchie îți poate salva sănătatea mintală la o adică.

Ei bine, asta n-a avut Svitolina azi: o scobitoare. Deși știa care-i este problema și cum s-o rezolve, lipsa uneltei dedicate a făcut-o pe ucraineancă să pară că a venit să se bată parte-n parte bazându-se în special pe faptul că știe cu sarcasmul. Lucru care nu ajută, ba din contra în situațiile în care adversarul are centura neagră fără metafore. Cât a fost meciul ăsta de lung – și n-a fost lung, pentru că a început și s-a terminat în timpul celuilalt sfert de finală jucat astăzi – Elina a fost evident jucătoarea în handicap, pedalând fără lanț în încercarea de a găsi măcar un gram de aderență care s-o ajute să pornească de pe loc.

Dincolo, Rybakina a jucat-o cât se poate de clasic. A început meciul letargic, așa cum se mișcă între puncte, dar după ce și-a pierdut serviciul a pus bidineaua pe perete și a vopsit rapid casa interior-exterior, ca la spălătorie. A și rămas singura jucătoare căreia-i place să joace pe iarbă în turneul ăsta, pentru că toate celelalte adversare sunt fie înalte cât firul de talpa-gâștei, fie joacă tenis cu wok-ul. În tot tabloul ăsta atipic, ni se va părea că singura jucătoare cu ștaif căzută peste semifinale este Elena. Asta până când afli că-i abia la a treia semifinală de Slam în carieră. Cumva, în minte ni s-a agățat informația că Rybakina are ceva mai multe metale grele agățate de gâtlej.

Nici acum nu-i va fi ușor să-și umfle CV-ul, însă. Elena va juca-n semifinală cu Barbora Krejcikova, pe care n-a bătut-o niciodată până azi. Au jucat de două ori, de fiecare dată pe hard, și de fiecare dată au ajuns în hăurile decisivului, dar nu ne garantează nimeni că iarba o va ajuta pe cehoaică să se mai agațe o dată de fâneața Lenei. Care s-a bucurat azi, la finalul sfertului, cu emfaza cu care sari în aer când îți iese trasul apei la veceu. În mod cert avea mai multe turnee câștigate dacă în loc de tenis se apuca de poker, de exemplu.

Lorenzo Musetti – Taylor Fritz: 3-6, 7-6, 6-2, 3-6, 6-1

Îi știți pe italieni: le zici că vii în vizită și scot masa aia bună, aplică niște paste corecte care miros a Dumnezeu, o oală de Peposo care-ți scoate papilele în Piața Universității și, spre final, când deja ții masa cu burta, te anunță că urmează felul principal și apoi, dacă mai încape, desertul.

La Wimbledon, frații noștri cu ceva mai multă istorie și gust au făcut toate diligențele pentru ca potențiala performanță a lui Jannik Sinner pe iarba de la Wimbledon să fie sărbătorită come si fa. Doar că, la fel de italienește, omul nostru a decis să frâneze fix când i-au lustruit ăștia pedala de accelerație. Supărarea Italiei a durat însă foarte puțin, pentru că a intrat pe turnantă Jasmine Paolini, titirez cu baterii care și-a găsit scopul în tenis din senin și continuă astfel în acest sezon exploziile cu efect întârziat ale lui Danielle Collins. Iar de azi se lucrează în două schimburi în vacanța italienească de vară, pentru că Lorenzo Musetti a dat cu ușa de perete și și-a făcut intrarea cu trompete în viața și inima conaționalilor.

Muse nu e vreo noutate în circuit. Urcase la un moment dat la buza Top 10, iar cel mai viguros titlu al său e un Hamburg, pe zgură, în 2022, când în finală l-a bătut pe Alcaraz. A început Wimbledonul pe 25 ATP, dar azi s-a calificat în semifinale și va urca cel puțin 10 locuri înainte de sezonul gogoșarilor. Dar mai importantă decât cifrele în jocul lui Musetti este bucuria cu care pictează pe teren. E o plăcere să-l vezi atunci când îl arde cheful, iar Fritz s-a aflat azi în poziția perfectă pentru a-l vedea pe artist mânuind pensula.

Meciul dintre Musetti și Fritz a început într-un context întunecat, pentru că partida zilei fusese anulată după ce Alex De Minaur a fost nevoit să-și retragă pletele din ploaia britanică. Urma să joace cu Nole în sfertul de azi în ceea ce ar fi trebuit să fie prima partidă serioasă a lui Djokovic la acest Wimbledon, dar și-a dat ligamentele peste cap la ultima minge a meciului anterior. Așa că, după conferința de presă în care De Minaur și-a călcat pe suflet și pe performanța carierei, organizatorii s-au activat și le-au trimis mesaje celor doi rămași pe listă azi: „Bă băieți, vin Lando Norris și George Russell în tribune, musai să le dați tenis. Faceți ce vreți, dar nu-i faceți să ceară înapoi banii pe invitațiile VIP”.

Fritz, american, a făcut ce-a înțeles și-a adus-o la meci pe Morgan Riddle, care joacă rol de magnet pentru obiectivele tuturor, dar mai ales pentru cele ale fotografilor sportivi prezenți la eveniment. Musetti, însă, nu prea avea cu ce să epateze – în tribune era deja juma’ de Carrara, orășelul marmorat în care Lorenzo a văzut lumina zilei și primele auturi. Așa că al nostru a trecut la următorul plan, tenisul. S-a mișcat pe teren ca gazela lui Soemmering, a inventat puncte pe care acum două săptămâni nu și le imagina pe iarbă decât prin vise umede, toate astea în timp ce Fritz și-a mutat șifonierul din interior doar atunci când l-a ars cu adevărat nevoia.

Per total, a câștigat azi talentul în fața delăsării (Fritz l-a scos, totuși, pe Zverev, deci și-a călărit calul), Nole a avut o zi în plus să-și hodinească oasele, italienii au văzut tenis jucat de un tip care în unele momente pare mai închegat fizic decât liderul generației actuale, iar spectatorii de la Wimbledon nu au avut absolut niciun motiv să-și ceară banii înapoi, ba din contra. Ce să vadă, cum desfundă iar Nole canalizarea?