Aceste texte îți sunt oferite de:
Să vorbim puțin și despre cei care nu câștigă prea des, dar care „pier” întotdeauna pe limba lor.
Există două feluri de „a ține” cu un sportiv. Într-un fel țin cu Simona Halep, de pildă. Aici, ignoranța mea în tenis e aur curat. Neînțelegând ce face și cum face și de ce face cum face când face, e ușor să mă abțin în a-i da sfaturi publice și inutile în timp real pe Facebook despre cum ar fi trebuit să joace o minge. Prefer să înjur guvernul național și Oculta Mondială la fiecare dublă greșeală, ceea ce, trebuie să recunoașteți, ar fi mult mai greu dacă m-aș pricepe la tenis.
În cu totul alt fel țin cu componenții micului meu lot virtual de tenis, All Medium Stars. Nu știu dacă voi aveți o astfel de echipă, compusă doar din jucători despre știi că vor rămâne undeva prin „sferturi”, dar care joacă atât de frumos, atât de neortodox, încât te bucură necondiționat.
În tenis, îmi place Radwanska. Are o eleganță dintr-o altă epocă. În vremurile în care fetele din tenis lovesc ca niște băieți în fustițe, ea încă îi mai dăruiește mingii niște curbe. Poate juca divin, grațios ca un fluture, sau poate pierde sec la taiwaneza Hsieh, cum s-a întâmplat la Melbourne.
Embed from Getty Images
Dintre băieți, e Dolgopolov. Voi l-ați văzut cum servește? Pe mine mă surprinde de fiecare dată, deși îl urmăresc de mult timp. Când mingea e în aer, se împinge în tălpi ca Hopa Mitică și pocnește mingea rapid, când aceasta și-a atins vârful de maxim. Apoi, în joc, are efectul acela de slice care îngroapă mingea, stopurile de pe fundul terenului ce-l fac pe adversar s-o ia la goană spre fileu cu ochii holbați, de parcă l-ar fugări ursul sau tocmai ce-ar fi lăsat zece beri neplătite la cârciumă.
În liga mea de favoriți a intrat și acest miraculos Diego Schwartzman, cel care l-a scos pe „Dolgo” de la Australian Open, după un meci superb, înainte de a pierde, tot după un meci superb, în fața lui Nadal. Mititelul cu nume de personaj literar pare capabil de orice lovitură, în orice moment. Se mișcă mai rapid decât Mick Jagger pe scenă și lovește atât de decis, de zici că vrea să facă găuri în teren. Cred că la fel de imprevizibil precum schimbă direcția mingii la voleu se întinde și spre paharul de apă de pe noptieră.
Evident, este și regele acrobaților, zis Păianjenul, acest amestec de bucurie, mușchi și tendoane pe terenul de tenis. Gael Monfils. Putea, spunea un antrenor de-al lui, să ajungă în finala olimpică de 100 metri plat, atât era de talentat.
Embed from Getty Images
În 2016 era al șaselea în Topul ATP, anul trecut a coborât pe 46 din cauza accidentărilor. La Australian Open, a pierdut partida cu Novak Djokovic, în timpul căreia temperatura a ajuns, pe suprafața de joc, și la 69 de grade Celsius. „Timp de 40 de minute, am simțit că mor” a spus francezul.
Când l-am văzut epuizat și trist și amețit pe terenul de joc, fără măcar un singur giumbușluc, o singură mișcare în plus, parcă aș fi asistat la prăjirea pe radiator a unui înger.
Cred că nu-i iubim suficient pe oamenii aceștia transpirați.
Articolul apare și pe site-ul autorului, www.adriangeorgescu.ro
Se uită la tenis de aproape 40 de ani - de când a deschis ochii pe un Năstase la apus de carieră – și-n tot acest răstimp a reușit ceva incredibil, minunat și foarte greu de realizat: să nu se priceapă deloc la sportul alb. E foarte mândru de această performanță, probabil unică în România. Unii ajung, după 3-4 săptămâni de văzut meciuri, să știe tehnica reverului cu două mâini și când trebuie jucat serviciu-voleu pe iarbă. Își întreține – cu greu, căci uneori se surprinde că începe, involuntar, să se priceapă - un grad maxim de ignoranță în domeniu.
