Sigur că după ce Federer a pierdut la Tsitsipas (e încă puiuț grecul), pe care, așa cum se zice la noi în mahala, Nadal l-a ascultat cu urechea, doar pentru a fi la rândul său ascultat cu urechea de Djokovici, e riscant să mai vorbești despre victoria lui Federer după acest frumos Australian Open.
Ce victorie, nenea?
Având puterea de a recunoaște că nu s-a greșit la dame, mizând pe domnișoara Osaka, să mergem mai departe spre fața nevăzută a rezultatelor și să explicăm, totuși, și curiosul caz al elvețianului.
Ce voiam să vă întreb: mai aveți cinci minute să citiți despre domnul nostru Roger Federer?
Pacea la care uneori se ajunge
Fiindcă uite cum devine chestiunea: din această epocă de aur a tenisului, întemeiată pe rivalitatea Federer-Nadal, rezultatele vor vorbi în cele din urmă pentru Djokovici. Da, da, pentru Nole al nostru, din Balcani. Așa vă profețesc.
Fiindcă e ceva cu Nole, e ceva cu acest copil crescut în plin război, la Belgrad, în timpul când bombardamentele (nu fulguiala) închideau școlile, iar copiii trebuiau să-și umple timpul cu ceva. S-a întâmplat că Nole și l-a umplut cu tenis. Și că tenisul acela a învins războiul.
Embed from Getty Images
Djokovici de astăzi, un atlet desăvârșit, este, în definitiv, un copil care nu a murit în ultimul mare război din Europa de la sfârșitul secolului XX, un copil care și-a învins copilăria și a crescut cu o foame de evadare și de glorie care nu se va sfârși niciodată.
Iar pacea la care poate ajunge uneori un copil crescut în război e dincolo de adjectivele cunoscute ale oamenilor. Dacă veți privi mai atent, veți vedea la Nole curajul vechilor eroi.
El nu joacă tenis doar pentru a nu fi înfrânt niciodată, el joacă pentru a trăi.
Tenisul său este o respirație.
Djokovici, deci, are și cea mai tragică, și cea mai frumoasă poveste dintre granzii timpului nostru.
Dincolo de trofee și de bani, Djokovici a reușit să rămână un om bun la suflet și să nu-și piardă umorul.
Mai târziu, cândva, când va avea cele mai multe titluri din istoria de până la noi, toate acestea vor conta și mai mult.
Tenisul său are ceva de supraviețuitor, el luptă să rămână în joc cu orice preț și va rămâne.
Veți trăi și veți vedea.
Voința lui Nadal
Și sărmanul Nadal, dus duminică în finala cu Nole, vorba ceea, ca mielul la Hannibal Lecter, e și el tot o voință. Un mare campion de tenis care nu renunță niciodată și nu ia pe nimeni la preț de matineu și are puterea să se ridice după orice accidentare.
La Rafa, doar modestia îi egalează voința. Spaniolul are o lipsă autentică de trufie în fața celor slabi, o mândrie antrenată să se lupte doar cu cei mari. Are ceva de Lucifer întors în rai cu cele mai bune intenții.
Embed from Getty Images
Și mai mult: fără Rafael Nadal nu ar fi existat nici Roger Federer (cum și viceversa).
Și, sper că nu ați uitat deja, textul acesta este despre victoria elvețianului.
Voința aceasta supraomenească nu se va uita, cum nu se va uita nici supraviețuirea lui Nole, curajul său de a învinge în orice război, dar mai e ceva care va dura pentru totdeauna.
Strălucirea diamantină, orbitoare, a tenisului lui Roger Federer.
Paradoxul
Căci, iată, paradoxul este acesta: deși se apropie de patruzeci de ani și sunt șanse tot mai mici să mai câștige vreodată un mare turneu și probabil va fi depășit în contabilitatea titlurilor, Federer va rămâne deasupra tuturor – acolo, pe Everestul esteticii.
El singur a ajuns la o estetică desăvârșită. Iar frumusețea aceasta nu va salva lumea, dar trebuie consemnat că ea a existat și ne-a făcut zilele noastre pe pământ îndurabile, iar uneori chiar fericite.
Embed from Getty Images
Iar frumusețea absolută a tenisului său a fost provocată mereu de voința supraomenească lui Nadal și de curajul lui Nole, frumusețea aceasta s-a născut în contra lor, ca o armă atât de apărare, cât și de atac.
Chiar și această ultimă victorie a lui Federer este rafinată și încă foarte puțin înțeleasă: elvețianul are destinul unui maestru pe care rivalii se luptă să îl întreacă și chiar îl vor întrece, fără să îl ajungă însă vreodată.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
