Mai țineți minte că acum câteva săptămâni am văzut finala de la Paris tocmai în Heraklion, Creta, fiind martorul nedorit al înfrângerii grecului Tsitsipas? Nu-i nimic dacă ați uitat, eu n-am uitat.
***
Am fost acolo și am văzut cu grecii cum a luat al lor o bătaie antologică de la nen-tu Nole, pe care a făcut imprudența să-l conducă, chiar cu 2-0. Am dat ureche și strigătului de deznădejde grecesc: ce-ai făcut, Stefane?!
Parcă le face intenționat și sârbul: îți lasă avantaj doar pentru a veni apoi ca un uragan, ca o soacră, să-ți găsească punctele slabe, să te toace psihic și să te zdrobească.
Cred că le port ghinion gazdelor
Eu având AD-HD locativ (e secolul XXI, trebuie să vorbim frumos despre nomazi), ce mi-a trebuit mie? Ia să plec eu la Roma, văd și final Europeanului (cu AD-HD locativ și Europeanul). Și mai văd și finala de la Wimbledon.
Se calificase și băiatul ăsta italian, locul trei în lume, Matteo Berrettini. Probabil i-am purtat ghinion, dacă știam poate stăteam acasă. Fiindcă acum s-a întâmplat să văd cu italienii cum pierd al lor cu Nole.
Italienii sunt mai vulcanici, nu pot reproduce toate cuvintele care le-au fost adresate îndrăgiților jucători, precum și genitorilor lor, fiindcă din păcate este adevărat: Berrettini i-a exasperat pe romani.
Urmează marțienii?
Acum, pentru US Open, cochetez cu ideea să plec în spațiu cu miliardarii de pe planeta Pământ, dar mă tem să nu se califice în finală vreun marțian, că ți-l bate Nole și pe sărmanul marțian de-l ascultă cu urechea, nu te joci cu sârbul ăsta care a copilărit în război. Îi iert destul de multe în numele acelui început nefericit de viață. Și când urlă ca apucatul după câte o victorie îl iert: este, la zi, cel mai bun, ce să-i facem? Se descătușează și băiatul.
La zi, ca la zi, dar din istorie? Cine este cel mai bun din istorie? – fiindcă asta îi macină acum pe iubitorii de statistici. Chestiunea nu mă preocupă, chiar dacă Nole, Rafa și Roger sunt la egalitate și sârbul e favorit să tot adune cupe și medalii.
Foto: IMAGO / Xinhua
Cum măsurăm măreția?
Nu cred că se poate măsura măreția altfel decât cu cântarul inimii – și îmi cunoașteți opțiunea. Merg cu marea frumusețe, cu eleganța, cu clasicul Roger, pe care îl caută poștașul prin Alpi după covrigul de anul acesta de la Londra.
Nu sunt însă fanatic. Nefiind înzestrat cu harul fanatismului, pot să-mi păstrez expresia lucidă și să scriu, așadar, cu toată convingerea că poți să fii cel mai bun din toate timpurile și în același timp să nu prea fii, cum probabil ar fi scris și îndrăgitul Schrodinger, dacă s-ar fi îndeletnicit cu cronicile partidelor de tenis.
Foto: IMAGO / PanoramiC
Necazul bietei Pliskova
Altceva mă deranjează pe mine: necazul bietei Pliskova, care colecționează înfrângeri când îți e lumea mai dragă și pleacă acasă cu farfuria cuvenită celei care pierde. Dar – vin din nou ca alde Schrodinger – și afirm că poți să câștigi și atunci când pierzi. Iar Pliskova sâmbătă, chiar dacă a pierdut, a câștigat totuși ceva. Mi-a câștigat nu inima, dar respectul și admirația. E o mare campioană și aflu cu regret că poporul meu preferat din Europa, cehii, îi dau Karolinei Pliskova hulă pe internet. Nu e frumos, cehilor. Să nu mai faceți așa ceva.
De Barty n-am ce să mai spun, s-a spus deja tot, ține la drum ca o pietricică în pantof, nu poți să scapi de ea. Probabil și la anul pe iarba londoneză tot ea se va poza cu castronul mai mare, mai ales că și merită.
Foto: IMAGO / Paul Marriott
Și aici ajungem la regretul nostru: că am avut o campioană en-titre la Wimbledon, pe Simona Halep, și nu și-a putut apăra titlul din cauza nenorocitelor de probleme de sănătate. E posibil să ne mai întâlnim cu o asemenea situație când se va mai nimeri Anglia într-o finală de turneu final la fotbal, înspre sfârșitul secolului XXI. Dar, desigur, pe atunci doar Ion Iliescu va mai fi pe aici să constate.
Ce să vă mai spun, că nu mai am ce să vă mai spun, mă duc să îmi fac bagajele. Vă mai scriu eu și despre US Open, când Nole va bate și următorul record, gest deopotrivă frumos și nu prea.
Dar toate acestea, vă zic sincer, n-au mai contat în noaptea care a urmat, după ce Italia a devenit campioană europeană pe Wembley și toți romanii au ieșit în stradă, într-o frenezie cum n-am mai văzut niciodată, deși umblu pământul de zeci de ani.
Am trăit, iată, să o văd în sfârșit și pe asta: o noapte magică.
Foto: IMAGO / Antonio Balasco
Cronicile de la Wimbledon îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.
