Simona dincolo de Londra

La zi, Simona Halep s-a calificat în sferturi la Wimbledon, unde va juca împotriva Amandei Anisimova. Victoria în fața ibericei Paula Badosa (nr. 4 WTA) a fost clară: 6-1, 6-2. Halep n-a pierdut niciun set la Wimbledon, jocul ei arată tot mai bine – la urma urmei, de ce nu ar câștiga chiar ea trofeul, la fel ca în 2019?

Simona Halep ne dă, iată, speranțe – sunt justificate. La Wimbledon, jocul ei a arătat semnificativ mai bine decât pe zgura Parisului, ca și cum ar fi ieșit dintr-o iarnă lungă. A ajuns din nou să aibă acel “feeling cu iarba” pe care și-l dorea. Căci uneori e și așa: îți iese tot, toate semafoarele din calea ta arată verde, adversarele cad în uluială și ai deodată mai multe brațe, devii o ireală caracatiță din lumină și loviturile tale nasc toate vise. Uneori, pur și simplu joci tenis fericită.

Dar mai e ceva, poate mai important decât constatarea că Simona Halep poate fi și perfectă: cum a ajuns ea aici? Și, la urma urmei, noi cu ce ne putem alege din această aventură, dincolo de bucuria estetică a vizionării unui mare turneu?

Și putem merge și mai departe: la ce ne folosesc sportivii? Îi privim, îi admirăm, îi invidiem, uneori, ne dau curaj sau ne fac, poate, mândri. Acum, dincolo de Wimbledon, după un deceniu de când ne uităm la Simona Halep, e, poate, momentul unui bilanț: ce am învățat noi de la ea?

Cred că timpul din care nu învățăm nimic e timp mort, de aici privirea mea cu adevărat obsedată de didactic. Iar de la Simona Halep am învățat atâtea lucruri importante.

Fiecare partidă e grea. De ce?

De exemplu, trecând în a doua săptămână de la Wimbledon (unde nu a mai pierdut din 2018!), a ajuns până la această afirmație simplă care conține tot ce e esențial în sport și în viață: fiecare partidă e grea. Pare un clișeu, dacă nu o banalitate. Nu e deloc așa. Este înțelepciune.

Este profunzimea la care ajung, câteodată, sportivii, mai ales spre finalul carierei, când au cunoscut și victoriile și înfrângerile și limitele propriului trup. Mereu, mereu sunt momente când e mai ușor să renunți, de atâtea ori trebuie să revii și să crezi în tine și în victorie, oricât de improbabilă ar fi ajuns. Cu adevărat, fiecare partidă e grea. Chiar și când pare prea ușor tot greu e. Doar cine n-a căzut în capcana victoriilor facile nu știe ce vrea să spună Simona Halep aici. Ea însă știe ce spune. E pur și simplu adevărat.

Munca și caracterul

De la Simona Halep, desigur, puteam deprinde o etică a muncii (ne-ar fi prins bine!)

Am mai scris despre asta. Munca e o chestiune de caracter. Se știe: albina muncește, trântorul – nu muncește. Simona Halep s-a născut albină.

Dar, până la urmă, probabil că și locul 128 în lume, cine o mai fi și pe 128 în lume, muncește, în deplină seriozitate. Mai e ceva – altceva decât talentul, căci nici el nu explică totul.

Sportul, pentru că este competiție, ne lasă învingători, învinși, legende și talente irosite. Dar, când te lupți cu cineva, cu altcineva sau/și cu tine, păstrezi șanse să devii mai bun și apoi și mai bun. Munca e necesară, dar nu și suficientă.

Cum ajungi să fii tot mai bun?

Și aici intervine pofta asta de a ajunge tot mai departe. De la Simona Halep am putut cu toții învăța câtă nevoie avem, în viață și în sport, de drumuri noi, de curaj și de profesori care să ne învețe ceea ce nu știam sau uitasem.

Ambiția cu care Simona Halep a lucrat în trecerea timpului la punctele sale slabe, dorința aceasta de a deveni mâine mai bună decât astăzi – acestea sunt marile lecții pe care ni lasă moștenire.

Cine se oprește din căutări, cine nu are smerenia de a înțelege că mereu mai e un pas de făcut – acela a și pierdut. Chiar dacă va mai aduna o vreme victorii în circuit, poate chiar și titluri.

Simona Halep e altfel – ea caută încă, învață, îl ascultă pe Patrick Mouratoglou, care a făcut-o până și pe Serena Williams mai bună. Faptul că nu a devenit trufașă e o veste grozavă – mândria e prima care te pierde.

Nevoia de exemple, modele și idoli

Orice adversară a Simonei Halep știe că joacă împotriva unei duble câștigătoare de Grand Slam și mai știe și că jocul ei nu a rămas la fel, că a luptat, a câștigat, a pierdut, s-a inventat și s-a reinventat și s-a mai inventat o dată și încă o dată și drumul acesta continuă.

Sportul ne învață că perseverența și efortul constant sunt răsplătite sau, cel puțin, sunt răsplătite mai des decât în restul vieții oricum. Pentru că sportul e la vedere și dacă mai sunt și scurtături și trișori (și bineînțeles că mai sunt), până la urmă sportul tot este mai curat decât o mare parte din ceea ce ne înconjoară.

De aceea avem atâta nevoie de exemple, de modele și uneori chiar de idoli. Fiind cinstită cu talentul ei, Simona Halep ne-a făcut, fără să știe sau fără să-și propună, ceva mai buni și pe noi, cei care habar n-avem să servim, pe noi, cei care avem numai lovituri slabe, începând cu forehand-ul.

PS: Altfel, la Wimbledon s-a pierdut ceva din eleganță, iar meciul Kyrgios-Tsitsipas, dincolo de talentul etalat, a fost mai degrabă golănesc. Iar până la urmă golănia pierde și ne pierde. Kyrgios e în sferturi, după victoria la Nakashima, dar drumul pe care merge nu poate duce departe.

Dacă tenisul s-ar fi jucat doar în eleganță, Federer, așa cum e astăzi, la costum și cu racheta în pod, ar mai fi câștigat un titlu. Totodată, aș vrea să las aici și aceste aplauze pentru chilianul Garín, care a întors încă o dată soarta unui meci și, la capătul unui efort de Sisif, a ajuns pentru prima dată în sferturi la Wimbledon. Aplauze!