Ce forță a întors-o pe poloneză în seturile doi și trei, ca pe o clătită oarecare? De unde a avut Simona Halep puterea aceea? Care este cheia de lectură a victoriei de duminică din Australia? Fiindcă n-am văzut o partidă de tenis, am văzut altceva. Ce?
Partea întâi (în care veneam de undeva)
Înainte se întâmpla des.
În bazar, în Orientul Mijlociu, și în Africa, nu foarte departe de Mauritania, să fii român însemna un singur lucru, dar era un lucru important: că vii dinspre Hagi.
Am cunoscut cândva în Elveția, la un european de fotbal, un japonez care se convertise la România după ce l-a văzut pe Hagi într-o seară de vară de la sfârșitul secolului XX.
Era nebun bine, era un nebun frumos. Orice ai fi vorbit cu el ajungea la aceeași concluzie: Hagi! Hagi! Și râdea și era fericit. Spunea Hagi! Hagi! ca pe o rugăciune și privea cerul.
Apoi a trecut epoca aceea și s-a întâmplat tot mai rar să vin de undeva anume. Peste amintiri a coborât timpul și le-a șters.
Ultima dată s-a întâmplat într-o mică stațiune de la malul Atlanticului, într-un restaurant indian. Indianul era la patruzeci și ceva de ani și purta printre fotografiile intime din telefonul său una cu Hagi blond, o imagine dintr-o întâlnire cu Tunisia. Mi-a bătut cu degetul în ecran și m-a anunțat simplu: România.
Avea dreptate: pentru milioane de oameni de toate rasele, din toate părțile lumii, aceea fusese România, toată România.
Apoi, România n-a mai fost.
Eram dintre fericiții care crescuseră cu capul sus, înspre cerul Americii, legănați de iluzia că am fi putut fi chiar și campioni mondiali la fotbal.
Apoi, spuneam, s-a ales praful.
Și abia după aceea a apărut Simona Halep.
Partea a doua (din care aflăm ce este Simona Halep)
Simona Halep e astăzi o jucătoare matură, la aproape treizeci de ani, o obișnuită a fazelor înalte ale marilor turnee. A câștigat de o sută de ori în partide de Grand Slam, iar acesta nu e un amănunt, e un rezumat.
Simona Halep a devenit celălalt pașaport al nostru, cel bun. Cine a privit spre tenis în ultimul deceniu nu are cum să nu știe cine e Simona Halep. Și cine e Simona Halep? Și mai ales: ce este Simona Halep?
În ultimii zece ani, Simona Halep ne-a învățat destul de multe despre muncă și despre pasiune, despre ambiție și despre sacrificiu, despre poezie și inima furnicilor.
Dar abia duminică, tocmai în Australia, Simona Halep ne-a arătat natura orgoliului său de mare campioană: cu Iga Świątek, ea a fost toată o răzbunare.
Duminică, toate măștile au căzut și am putut vedea toți ochii frumoși ca marea ai răzbunării.
Sigur, dacă vreți neapărat, putem scrie că a fost o partidă de tenis, cu întâmplările obișnuite și neobișnuite ale unei partide de tenis.
Putem să credem asta, dar crezând așa am greși și am greși mult. Pentru că nu a fost o partidă de tenis, a fost o răzbunare.
Simona Halep a fost condusă de această tânără (e cu un deceniu mai tânără poloneza!) care i-a luat, cândva, Parisul. Și Simona Halep s-a răzbunat, și asta e toată povestea.
Simona Halep a fost condusă și după primul set părea că totul e din nou pierdut. Atunci s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple, ceea ce privirea Simonei Halep anunțase: ea nu va renunța, o va urmări pe adolescenta de dincolo de fileu pe tot terenul și în spațiul cosmic, și se va răzbuna.
Ați înțeles ce este Simona Halep? Un om care nu renunță. Forța ei vine din adâncurile ființei omenești.
Partea a III-a (în care Simona Halep face o demonstrație scandaloasă și necesară)
Povestea, deci, e destul de simplă: în setul al doilea, Simona Halep a fost scrisă de Alexandre Dumas tatăl, Simona Halep a fost Edmond Dantès , a fost contele de Monte Cristo întors la viață ca să se răzbune.
Iar în decisiv, Simona Halep a fost Hugh Glass, îl cunoașteți, chiar dacă nu-i știți numele. Ea a fost Leonardo DiCaprio în The Revenant, supraviețuind ursului, dormind în cadavrul unui cal, incapabilă să renunțe înainte de ultimele consecințe ale răzbunării sale.
Din fericire, nimeni nu a fost rănit, în afara vanității tinerei poloneze, pe care au lăsat-o nervii, i-au tremurat mâna și privirea.
Și la sfârșit, deplin răzbunată, Simona Halep ne-a povestit ce s-a întâmplat și de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Simona Halep a făcut, în fața unui public deplin uluit, o demonstrație despre dulceața, prea omenească, a unei răzbunări bine făcute, într-o arenă, în văzul planetei.
Și fiindcă trebuia să existe și un epilog, după partidă ea a spus așa: “Astăzi nu mai mănânc ciocolată”.
Într-un alt anotimp, atunci când poloneza i-a luat Parisul, ca să se consoleze, Simona Halep a mâncat dulcele și nu a uitat gustul ciocolatei cu lacrimi.
Simona Halep nu a uitat și a mers până la capătul sau începutul pământului, până în Australia, ca să se răzbune. Urmează Serena Williams. Și ea ar trebui să se teamă.
Bineînțeles că Simona Halep își va aminti ceva.
Aceste texte îți sunt oferite de:
Andrei Crăciun nu se pricepe la tenis, cum nu se pricepe la niciun sport, ceea ce îi dă frumosul avantaj de a privi întrecerile cu ochiii copiilor: ca pe niște miracole. Se uită, totuși, la tenis de zeci de ani (fiindcă are și el, de-acum, o vârstă). Nu crede în jucătorii cei mai buni din toate timpurile, pentru că nu a apucat decât timpurile personale. Iar în timpul care i s-a dat, imun la toți specialiștii și la toate ierarhiile riguros întocmite, consideră că nu a mai fost nimeni (și nici nu va mai fi) ca Andre Agassi.
Ca să vă dați seama care e nivelul la care discutăm, finala sa preferată de Grand Slam s-a întâmplat la Roland Garros înspre sfârșitul secolului XX: o încleștare Sergi Bruguera-Alberto Berasategui. Și mai rău: în ultimii ani, în plină epocă de aur Federer-Nadal-Djokovici, jucătorul său preferat a fost cehul Štěpánek, pe care îl asemuiește, din motive inexplicabile, lui Joe Limonadă, nu-l știți dumneavoastră, un erou cehoslovac de filme western.