Adevărul gol-goluț e că prea se ocupase civilizația toată de români în acest debut de an. Signore Radu Drăgușin, devenit între timp Sir (scuză-ne, mister Ilie, dar nimic nu e veșnic!), și-a tras partea leului. După care echipele din România s-au înghesuit în Turcia ca sedentarii la all-inclusive, mai apoi s-a etalat, strâmb, și biata națională masculină de handbal.
Noroc cu „tricolorele” de la Australian Open, care au zis „până aici” și s-au evaporat după primele două zile de turneu, când gospodarii de rând nici nu știau că la Melbourne s-a dat cu „here we go”, vorba omniscientului Fabrizio Romano. Dacă ești mai clujean de fel, probabil că te-ai întrebat dacă nu cumva urmașele dacilor au primit interzis în Australia, ca rușii sau ca nevaccinații odinioară.
Dar bai mare nu e, mai cu seamă dacă nu te uiți că paharul e aproape gol și-i vezi numai partea plină. Anul ăsta o să tot avem compatrioți pe care să-i lăudăm cu foc când fac bine, cum ar spune regele Hagi, și de care să ne lepădăm fără remușcări când fac rău. Un deget ridicat, fiecare după preferințe, și pentru naționala de fotbal, care oricum ar da-o tot va avea trei reprezentații la Europene.
Înainte să ne prefacem că știm tenis și să fim citați de specialiștii aspiranți, să dăm cu pace pentru prietenii de la Porsche. Nu de alta, dar de atâta amar de vreme ne susțin demersul și ne încurajează să căutăm duma și când, de pildă, meciurile sunt așa de liniare de zici că ne-a cotropit inteligența artificială.
Anna Blinkova – Elena Rybakina: 6-4, 4-6, 7-6 (22-20)
Uite, asta ratați dacă în loc să vă mișcați dedesubturile la Cluj, stai pe canapele și vă plângeți că la Transylvania Open nu vine Serena Williams să joace tenis cu Suzanne Lenglen.
O ratați pe Blinkova, care pe la final de 2022 a câștigat singurul ei turneu WTA la ieșirea BT Arena a metroului din Cluj. Țin minte și acum finala aia: cam un sfert din sală a fost goală, pentru că un meci între Blinkova și Paolini nu se ridica la nivelul nostru. În ritmul ăsta, mai așteptăm încă un an-doi și-vom da bani grei pe avioane și bilete ca să o vedem pe Blinkova pe la vreo finală de Slam.
Asta dacă joacă așa cum a făcut-o azi. Despre tiebreak-ul din setul decisiv, terminat 22-20, o să tot vorbim: o demență pe puncte pe alocuri comică, pe de altă parte chinuitoare și spectaculoasă din care nu mă întrebați cum s-a ieșit la mal, pentru că-n ultimele 5 minute îmi străluceau ochii ca artificiile de Revelion. Blinkova a avut nevoie de 10 mingi de meci ca să închidă meciul, iar Rybakina a avut vreo șase pe care nu le-a fixat cum și când a trebuit, în special pentru că Anna a alergat după mingi ca rușii după cetățenie prin Emirate.
Doar tiebreak-ul a durat 30 de minute și a devenit cel mai lung din istoria Slam-urilor la feminin, dar asta pentru că pe Blinkova a luat-o tracul de scenă de câteva ori când a fost la câte-un forehand să închidă socotelile.
În final, meciul s-a câștigat pe o greșeală neforțată, pentru că niciuna n-a părut că e-n stare să bage cuțitul în minge până să fâsâie.
Singurul lucru de care-mi pare rău e că nu i-am făcut buletin de Cluj Blinkovei cât timp am prins-o o săptămână pe la Cluj. În extazul de atunci nici nu se prindea ce semnează, iar azi ne bucuram și noi că vine din spate o noua generație de jucătoare cu potențial.
Iga Swiatek – Danielle Collins: 6-4, 3-6, 6-4
Aș fi zis, în continuarea ideii cutezătoare de mai sus cu AI-ul, o năzdrăvănie despre domnișoara Iga Swiatek. Dar să știi că lucrurile chiar se schimbă, Mister Ilie, și nu-s doar vorbe în vânt! Uite, Mircea a văzut-o pe Iga cum zâmbește acum două nopți, iar eu am surprins-o și mai umană de atât în meciul cu stimabila Danielle Collins.
Poloneza n-a mai pierdut din septembrie și înșiră victoriile ca Steaua și Dinamo înainte de 1989, dar joi dimineață chiar se gândea serios să prindă loc cât mai în față pentru avionul de Varșovia, ca să nu aștepte pe culoar, la coborâre. Americanca Danielle, cu alura ei de duduie inaccesibilă care soarbe cocktailuri șic în Fratelli și apă vitaminizată la sală, părea să-i vină de hac invincibilei Iga.
4-2 și 40-0 în setul decisiv, adică echivalentul în fotbal al unei ocazii singur cu un portar fără o mână și cu trei beri la bord, a avut mademoiselle Collins. În momentul ăla, am observat un amestec de stări profund omenești la Swiatek: ușor resemnată, grimase deloc androide și o îngrijorare reală. Poate nu neapărat din cauza iminentei înfrângeri, ci și pentru că Polonia e peste tot acasă, iar zborul ăla de Varșovia e mereu ticsit cu cetățeni desprinși parcă din filmele lui Kusturica.
Fără să alunec în „vopsitorie”, că nu-s analist TV care încearcă să spele FCSB-ul, subliniez că și revenirea lui Swiatek a fost una profund umană, nu programată de un IT-ist netuns care comandă burgeri aproximativi prin Tazz, ca alte dăți. Sigur, Iga a profitat și de panica lui Danielle, care s-a înspăimântat ca și cum ar fi prins tarif dinamic la plecarea din club.
Dacă nu v-am convins încă de partea cu umanitatea, plusez. Confirm că la finalul meciului, după ce și-a definitivat remontada, puștoaica din Varșovia a ridicat mâinile în semn de victorie. Zâmbetul nu l-am ginit, dar poate că eram și eu îmbătat, ca Danielle, de modul Champions League în care a întors jocul poloneza. Nu știu dacă e de la vârstă, că 22 de ani nu-s 30, dar nici 18, însă aș proclama că, gata, e oficial: Iga Swiatek e din specia noastră.
Alexander Zverev – Lukas Klein: 7-5, 3-6, 4-6, 7-6, 7-6
Meciul dintre Zverev și Klein, un „partidazo” cum l-ar numi spaniolii, lasă în urmă nenumărate aspecte pozitive. Pe de-o parte, faptul că aprigul Sasha a stat pe teren patru ore și jumătate, cât a durat toată afacerea, e extraordinar; asta înseamnă că în timpul ăsta nu a agresat nicio femeie.
Pe de altă parte, l-am descoperit pe acest Lukas Klein, un slovac de 25 de ani despre care doar rudele lui apropiate știau că joacă tenis. Când ești pe 163 ATP, probabil că la reuniunile cu foștii colegi le zici că ești corporatist sau aduci mașini din Germania, că e prea greu de explicat cum mergi să joci turnee challenge la Alma Ata sau Algiers. Dacă n-ar fi scos untul din Zverev, am fi rămas doar cu picanteria că slovacul e născut într-un orășel care se cheamă Spišská Nová Ves. Și când zic Spišská Nová Ves, chiar sper că n-am înjurat pe nimeni.
Ca să ne întoarcem la neamțul Sasha, meciul de pe arena John Cain ne-a certificat că Zverev e o persoană complexă. Joacă tenis, ajunge în elită, abuzează fizic o femeie, se accidentează, coboară în ATP, îngrijește animale, revine în top, își mai bate o iubită. Viața germanului e un carusel și omul nostru abia are 26 de ani. În ritmul ăsta, memoriile lui vor avea cinci-șase volume. Posibil să le scrie chiar de la butoi, întru micșorarea pedepsei, că occidentalii nu glumesc și nu-s adepții principiului „lasă că știe ea de ce și-a luat-o”.
În fine, la cum a arătat startul meciului cu Klein, ai fi zis că Zverev va defila în trei seturi. Până pe la jumătatea manșei a doua s-a menținut senzația asta. După care Lukas s-a activat, sătul să-și mintă foștii colegi de liceu că acel Golf V a fost condus de o bătrânică de lângă Munchen – și doar până la Lidl și înapoi. Slovacul a devenit tot mai agresiv, a servit trăznet, ba a urcat și la fileu ca să înhațe punctele.
Pe Sascha l-a salvat, într-un final, experiența. Când ai atâtea procese pe cap, avocați de plătit și scuze de formulat, n-are cum să-ți facă cheie un băiat inimos din Spišská Nová Ves. Două seturi în tie-break, câștigate la 5 și la 7, și treaba e rezolvată. Întru integritatea fizică a tuturor, să sperăm că neamțul va avea parte de un meci maraton și-n turul următor.
Max Purcell – Casper Ruud: 3-6, 7-6, 3-6, 6-3, 6-7
Dacă tot suntem la încleștări de cinci seturi, să semnalăm și victoria norvegianului Ruud în fața localnicului Purcell. Aproape patru ore a durat duelul dintre cei doi, cu Max ceva mai aplecat spre spectacol și un Casper așa cum îl știm.
Apropo de alea patru ore, băieții ăștia le-au perceput ca pe 30-45 de minute. Senzația e că, deși se dădeau istoviți, puteau să mai bată mingea încă vreo două-trei ore, întru aplauzele șefilor nostalgici la pontaj și la angajați care nu se lungesc în pauza de masă. Dacă i-ar fi văzut Dorinel Munteanu, i-ar fi luat imediat să-i pună să alerge prin zăpadă și apoi să joace titulari la cea mai tare echipă din Carpați.
Nuno Borges – Alejandro Davidovich Fokina: 7-6, 6-3, 6-3
Nu vă alarmați, dragi suporteri ai cronicarilor foarte meșteriți! Faptul că îl urmăresc pe Fokina și mai și scriu despre dânsul reprezintă un soi de atașament local. Din părinți ruși cu firave rădăcini suedeze, Alejandro e de loc de pe lângă Málaga, așadar împărțim cumva aceeași mare. Punct bonus pentru el că-și cheltuie banii munciți pe Costa del Sol și nu la Monte Carlo sau în alt paradis fiscal.
Cu tenisul e mai greu pentru al nostru, din nefericire. După ce a pierdut primul set, la mustață, Fokina nu a mai reușit să se adune. Adversarul cu nume de scriitor n-a fost vreun bau-bau, dar i-a închis spaniolului orice culoar spre break și spre succes. Jos pălăria pentru Nuno, mai ales că vine dintr-o țară unde idealul e să ajungi să joci la Porto sau la Benfica. Și dacă nu ajungi, să o susții energic pe una dintre ele.
Emma Răducanu – Yafan Wang: 4-6, 6-4, 4-6
Acum vreo doi ani și jumătate, când Emma câștiga US Open, nimeni n-ar fi prevăzut că devoratoarea de sarmale făcute de bunica va pluti pe la locul 300 WTA, acolo unde nu ești judecat dacă vii la meci cu rachetă cumpărată din Bucur Obor și fustiță achiziționată din Dragonul Roșu.
Dar iată că asta se întâmplă și într-un fel e foarte bine. De când s-a impus la New York, Răducanu a terminat liceul, a gustat și sarmale în foi de viță, ba cică odată a ieșit la pub și nu s-a întors acasă cu ultimul metrou. Cu alte cuvinte, Emma (și puțin) a noastră a zis „Nu” presiunii capitaliste din sport, aia care te împinge să atingi recorduri, să strângi titluri, să fii mereu în lumina reflectoarelor și practic să nu-ți vezi de viață.
Trasă înapoi și de accidentări, ce-i drept, Emma de azi e relaxată, joacă pentru că-i place și nici noi nu avem mari așteptări de la ea. Cumva, spre așa ceva ar trebui să tindem toți, că nu suntem aici să fim mereu performanți și nici nu datorăm nimic nimănui.
Cam atât de destinsă, în ciuda unei stări de rău care a lovit-o în setul decisiv, a fost Răducanu și în meciul cu Yafan Wang, una dintre jucătoarele omonime din vârful tenisului feminin. Probabil – nimeni nu știe sigur cu dinastia Wang, care are 3 membre în Top 100 WTA – este vorba de aceeași domnișoară care a întors-o pe Sorana Cîrstea ca la Târgoviște în turul precedent.
Chinezoaica a fost cu munca de furnicuță, că așa îi scrie în codul genetic, în timp ce Emma a fost responsabilă cu sclipirile. Sclipiri care au venit mai degrabă din setul al doilea încolo, dar n-au bătut truda, că așa se întâmplă uneori. Ai talent și idei, dar vine cineva harnic, care-și rupe coatele zece ore la birou, și te acoperă. Dar nu-i nimic, nu suntem aici să câștigăm mereu.
Holger Rune – Arthur Cazaux: 6-7, 4-6, 6-4, 3-6
Unde o fi astăzi faimosul Yshai Oliel?
Stați, că mă explic. Garson cu mutră de hip-hoper care în timpul liber e și ultras, și recuperator, Arthur Cazaux se prezenta acum doi ani și jumătate la Bacău. Franțuzul juca acolo un turneu M25+H, care habar n-am ce înseamnă, dar sună a alianță periculoasă între două găști de cartier ca să nimicească o a treia.
Ei bine, Cazaux juca finală la Bacău și o pierdea cu sus-numitul Yshai Oliel. Omul nostru, israelian de fel, e acum, potrivit internetului, pe 415 ATP. În context, sub locul 400 ATP aș putea fi și eu, ba chiar și Mircea Meșter, chit că niciunul dintre noi nu jucăm tenis. Serios, pot ăia să scrie orice pe foaie, că și așa nu se uită nimeni.
Revenind la omul zilei, Le Roi Arthur a lăsat senzația încă din primul set că pune la cale să-l demanteleze pe danezul Holger. De loc din Montpellier, Cazaux avea moralul la înălțime după ce a câștigat recent un challenger în Noua Caledonie. Asta ca să înțelegeți cum stăm și despre ce vorbim, prieteni.
Cu o dreaptă năpraznică, exersată pesemne prin cartierele rău famate din Montpellier și poate Bacău, și cu un serviciu cum n-a văzut Copenhaga, franțuzul a prelungit la maximum primul set, pe care și l-a adjudecat până la urmă. Muncit, frumos, în tiebreak, după aproape o oră de bătut mingea.
Cazaux a fost și mai intransigent în setul al doilea. A menținut același nivel brutal de joc, făcându-l pe bietul Rune să se simtă înghesuit ca într-un autobuz bucureștean la oră de vârf. Danezul a găsit târziu modalitatea să iasă din corzi abia în a treia manșă, că doar nu degeaba s-o învârti prin top 10 de atâta vreme.
Dar garson nu s-a prăbușit, cum ar fi făcut alți băieți plimbați pe la turnee cu premii de sute de euro, un pachet de țigări și o tigaie non stick prin Fiji, Samoa sau Kiribati. De fapt, cel care s-a pierdut cu firea a fost tocmai scandinavul, penalizat încă din startul setului de energicul Arthur. Danezul putea reveni în alt optulea game, când a avut șansa să-și recupereze break-ul, dar nu i-a ieșit. Francezul a închis apoi șandramaua, rezultat care îl transformă probabil în cel mai de succes om care a văzut vreodată Bacăul.
Și-a dat seama că se pricepe (și) la tenis când și-a admonestat aspru un unchi care, la 30-0 pentru Simona Halep, a strigat că urmează 45-0. În copilărie, Ionuț își imagina c-o să fie fotbalist, apoi a visat că va deveni muzician, după care a absolvit Științe Politice și a înțeles că nici măcar politician nu o să ajungă în viața asta. Și-a dat seama, până la urmă, că e mai înțelept să scrie, tăios și apăsat, despre toate astea.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.