Caroline Wozniacki a reușit să iasă-n față în tenisul mondial prin faptul că are un joc defensiv excepțional, iar acest joc defensiv îi este facilitat de un simț acut al anticipării. Woz folosește un lidar biologic care-i spune din timp unde va pleca mingea trimisă de colega de celulă, iar dacă urmărești cu atenție și în slow motion meciurile ei, observi că o zbughește spre colțurile terenului cu mult înainte ca mingea să fie lovită.
Asta pentru că Wozniacki folosește acest avantaj în mod natural, nu face eforturi să-l aibă, nu trebuie să se concentreze asupra lui sau să citească decizii TAS ca să-l înțeleagă înainte de a vorbi fără să aibă habar de situație.
Așa și-a câștigat și singurul Slam din carieră, ajutată de acest organ invizibil pe care-l are și care-i indică unde vine voleul de drive înainte ca adversara să decidă unde-l troznește. Probabil că Wozniacki ar fi fost un excelent portar de fotbal care ar fi excelat la penalty-uri dacă nu se făcea jucătoare de tenis, nu avocată ca să vorbească despre spețe fără să se fi interesat de esența problemei.
Al Bello/Getty Images
Azi, în meciul cu Anhelina Kalinina, Woz a afectat-o emoțional pe adversară vreme de un set și jumătate. Ucraineanca a plimbat-o stânga-dreapta pe daneză mult peste limitele suportabilității, astfel că erorile care-au venit la pachet din frustrare au părut absolut normale. Așa a ajuns Caroline să aibă 7-5 și 5-2 în setul al doilea, nu luând-o gura pe dinainte fără să stăpânească măcar la nivel de bază subiectul discuției.
Apoi a avut chiar o minge de meci, doar că Anhelina a luat treaba asta personal și s-a apucat să ne demonstreze că niciun zid de pe planeta asta nu rezistă atunci când cutremurul ține un set și ceva. A luat setul al doilea, a ascuțit unghiurile mingilor pleznite în cross, iar Wozniacki a făcut ce face orice jucătoare de peste 30 de ani pe care-o așteaptă doi copii acasă și-un întreg internet din care se poate interesa despre diferențele dintre dopajul voluntar și cel involuntar.
Dacă ai închis ecranele la mijlocul setului al doilea, când părea că daneza se duce-n zare cu adversara-n sac, ți se va părea că victoria Kalininei e un accident sinistru, cam cum e când bei o zeamă de recuperare pe care ți-o dă preparatorul fizic, dar înăuntrul ei nu-i doar ce scrie pe etichetă.
Dar n-a fost un accident aici. S-a muncit serios, apăsat și sistematizat pentru revenire, iar victoria asta, cu remitere din morți, i-ar putea deschide Kalininei porți nebănuite spre locuri pe care altfel nu le poți debloca decât din poveștile altora care au trecut prin ele. E adevărat că Woz a ajuns și ea la o vârstă, nu mai e fata de 20 de ani care a reușit să devină numărul 1 mondial fără să câștige vreun slam într-o perioadă în care Serena Williams era în floarea vârstei, pușca de sănătate și duduia de energie. Tocmai de-aia nu ne mai așteptăm să joace ca atunci, dar măcar ar putea să gândească cum ar trebui s-o facă acum, trecută prin viață fiind.
Robert Prange/Getty Images
Cronicile de la Indian Wells îți sunt oferite de 2Performant.
Jelena Ostapenko – Laura Siegemund: 7-6, 6-4
Nu te judec dacă deschizi televizorul între două zile de muncă și rămâi cu ochii benoclați în sticlă la vreun meci al Jelenei Ostapenko crezând să vezi un meci de tenis de la turneul de la Miami. Pentru că așa pare la prima vedere: e o competiție serioasă, de tradiție, cu nume, aparent ai un scor în colțul ecranului, iar aia mică e în Top 10 mondial, deci o fi făcut ea ceva să ajungă acolo, din moment ce pozițiile astea nu se câștigă la 6/49 și Noroc.
Dar asta e atitudine de începător. Îmi cer scuze, chiar nu vreau să-ți subminez autoritatea și cunoștințele sportive, dar ești într-o profundă și abisală eroare.
Când începe meciul Nănașei, mă teleportez în copilărie, când în zilele ploioase și reci ale toamnei din Bistrița apărea circul în oraș. Vezi tu, noi n-avem acolo Grădină Zoologică sau piscină olimpică, iar pe vremea aia nu prea existau nici sporturi care să te aducă în tribune – fotbalul nu se pune, ăla tot la circ se încadra – așa că un dromader și-un macac alături de o mână de acrobați făceau minuni în sufletul unui copil care a crescut cu Hector Malot în bibliotecă.
Iată-mă astăzi, cu ajutorul sfântului internet fibră de aur, în fața melanjului săptămânal de varietăți oferit de circul ambulant Ostapenko. Săptămâna trecută ne-a încălzit mușchii faciali la Indian Wells, azi e la Miami, mâine la Stuttgart, poimâine la Roma – Cirque du Soleil n-a visat așa acoperire mondială anuală.
Și ce numere de magie și de mentalism a realizat astăzi colega noastră din Letonia! A înghițit bolovani în primele două game-uri ale meciului și i-a scos înapoi pe nas sub formă de flăcări mai târziu, în tiebreak-ul care i-a adus primul set. Între ele, a avut șapte mingi de set pe care le-a ratat senină, dublate apoi de cunoscutele înfoieli galinacee înspre propria lojă, de parcă de-acolo i se trage faptul că logica-i intră-n sabatic când începe partida.
Noushad Thekkayil/IMAGO
A făcut șapte greșeli de picior la serviciu, câte alții nu fac în toată cariera. Dar preferatele mele sunt privirile scrutătoare printre pleoape spre nimic. Un soi de încruntare concentrată când nimic nu cere asta, cum ar fi momentul în care se îndreaptă spre scaun pentru schimbul de terenuri. E vie fata noastră, are trăiri, e acolo.
Variația îi e străină. Dacă Siegemund a pus la treabă toate sculele din geantă, de la șurubelnița fină până la compactor, asta mică a utilizat persistent și scrupulos forehandul care te hăituiește mental, îți dă fiori și te plasează-n cămașă cu mâneci lungi atunci când intră, dar care te gâdilă-n talpă când pleacă pe orbită să pozeze comeata.
Bineînțeles, s-a îmbrăcat iar de parcă propriul brand vestimentar i-a greșit cu ceva și vrea să-l bage-n faliment, iar dialogul constant și apăsat cu sine însăși (sau cu una dintre multiplele Nănașe care constituie cvorumul pe scoarța cerebrală) face parte din galeria de valori a tenisului feminin actual.
N-au lipsit nici măsurătorile burlești ale mingilor căzute pe linie: deși tehnologia îi confirma că Siegemund a proptit câte-un retur pe tușă, Leana s-a burzuluit la arbitru cu ochii afară din orbite, contestând pixelii cu ocări. S-a râs bine, greu de găsit tămășalnică precum Penko printre fetele care joacă tenis astăzi.
Superb a fost, m-am distrat, data viitoare-mi iau bilet la VIP, poate ne și cântă ceva.
Robert Prange/Getty Images
Taylor Townsend – Elise Mertens: 6-2, 6-2
Prin toamna anului 2019, când cârcalacul se încălzea să intre pe teren fără ca noi să avem habar ce bancă de rezervă periculoasă dețin pangolinii, am făcut cunoștință abrupt cu o tipă din State care juca tenis într-un mod pe care nu l-am mai văzut niciodată. Taylor Townsend i-a dat contorul peste cap Simonei în turul al doilea la US Open într-un meci în care a inventat tenisul-ambuscadă, venind de 105 ori la fileu în trei seturi terminate cu 7-6 în decisiv pentru americancă. Era fix după ce Simona o exfoliase pe Serena în finala aia magică de la Wimbledon.
Citez din ce-am zis atunci, că tot pe baricade eram, habar n-aveam pe vremea aia unde-o să ajungă cronicile:
„Nu am văzut niciodată o jucătoare care să fie atât de agresivă într-un meci cu Halep. A mizat totul pe atac și a ținut trenul pe singura șină pe care a avut-o. A împins cât a putut, a respirat când a putut și a împins în restul timpului.
Townsend a atacat fileul de 105 ori în trei seturi. O nebunie care în teorie nu are cum să funcționeze contra unei jucătoare care știe să recite pe de rost lungul de linie. Și totuși, începând cu setul al doilea a început să controleze loviturile, să acopere terenul și să se transforme în zid. Între timp, Simona a virat dinspre un meci lejer spre o lipsă de aderență care a făcut mingile incontrolabile. De aici și nervii – n-am mai văzut-o pe Simona atât de nervoasă de pe vremea când îl urca pe garduri pe Darren, și de aici și lipsa de concentrare în momentele bune.
Cât despre Townsend, lucrurile sunt simple: fost număr 1 la junioare, învingătoare de Slam la junioare (AO), Taylor este și a fost mereu o simpatică. O pată de culoare în lumea atletelor perfecte. Pată care, uneori, are o putere de acoperire masivă. Iar dacă kilogramele ei vă zgârie retinele superbe și impecabile, aflați că tocmai a eliminat-o la US Open pe deținătoarea titlului de la Wimbledon. Așa că dacă sunteți în plin elan amuzant și nu puteți rata un moment propice, azi puteți râde de Simona, nu de Taylor. Se întâmplă rar, deci aveți dezlegare morală pentru 24 de ore”.
Asta era atunci Townsend. Între timp, fata a săpat la propriul arbore genealogic și a născut un băiat, a căzut de pe scările WTA-ului înspre neant, iar azi joacă prin calificări ca să se califice pe tablouri și să elimine capi de serie. A făcut-o și azi, în turul al doilea de la Miami, când a pironit-o pe Mertens cu lovituri curate și decise. Nu a mai abuzat de fileu, dar a controlat mingile de pe tușa de fund de parcă le-a așezat cu telecomanda. Pe serviciu a mers totul ca-n manual, nu i-a dat niciun break colegei, dar i-a luat patru vânând constant tușele și transformând-o pe Mertens în spectator neplătitor de bilet.
Iar la final l-a luat pe ăla mic în brațe.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
