Anca lui Noe

---

Știi momentul ăla în care intri într-o clădire impunătoare care te strivește prin dimensiuni, structură și prestanță, iar tu te simți cât un flec de pantof când omul cu ștaif cu care ai întâlnire îți întinde mâna și te întreabă dacă vrei un ceai? 

Eh, Anca Todoni nu-l prea știe.

Programată să scoată dopul de pe ediția 2025 de la Australian Open într-o zi de duminică rezervată până acum doi ani ultimelor mături trase pe teren înainte de începerea distracției, Ancăi i-a căzut și greu, și apăsat la primul ei meci pe tabloul principal de la Melbourne. Să cureți Rod Laver Arena de păianjeni contra numărului 5 mondial, o chinezoaică pe care ai văzut-o la televizor molfăind medalia de aur la Jocurile Olimpice de acum juma’ de an – iată un amestec de onoare și spaimă pe care doar monstrul ăsta de sport ți-l poate oferi zâmbind în timp ce se uită la tine cu iriși de culoarea macului.

Ca să adugăm mortar la panta prăpastiei căscate, aflați că anul trecut, pe vremea asta, când Qinwen Zheng juca prima ei finală de Slam luând cangurii la trântă alături de Sabalenka, Ancuța noastră bântuia prin India, unde niște ITF-uri o puneau la vâsle fără cârmaci contra unor jucătoare precum grecoaica Sapfo Sekkellaridi sau italianca Camilla Rosatello. Apoi a trecut pe la Cluj, unde a fost scoasă în decor de sora ceva mai laxă a galaxiei Andreeva la prima ei participare la un turneu mare sub atenta supraveghere a foarte tipicarilor suporteri români de tenis.

În fine, ce vreau să zic este că tot stretching-ul ăsta mental pe care mi l-am pregătit singur în preliminariile meciului de azi a fost o chestiune care m-a privit personal și care n-a ajuns la Anca Todoni – fata noastră a intrat pe Laver de parcă a campat pe bitumul albastru de cel puțin 50 de ori până acum. Știi cum e, la 20 de ani m-aș opri bălind la fiecare fotografie cu foștii câștigători de la Australian Open pe tunelul care duce spre arenă, împleticindu-mă în exclamații și căutând un marker ca să repar poza câștigătoarei din 2018. 

Anca, însă, granit. A zâmbit încurcată la fileu înaintea meciului, că în calificări nu-ți face nimeni poză cu spider cam-ul, apoi s-a pus pe țăcănit și basculat mingi în țeasta colegei de peste fileu, care – spre cinstea, valoarea și potențialul ei – are doar trei ani în plus, dar 35 de tone suplimentare de experiență. 

Iar eu mi-am descoperit în creierii nopții talente nebănuite. Cum ar fi faptul că nici măcar nu știu cum să reacționez când o româncă servește bine. Obișnuit să văd serviciul mai degrabă ca pe o corvoadă decât ca pe o armă în meciuri în care apar mai multe break-uri decât ași, apariția Ancăi Todoni și înălțimea la care respiră fata noastră reușește să schimbe reflexele mentale cu care am crescut de-a lungul ultimilor ani. 

Până pe la 3-3 în primul set, ne era deja destul de clar că meciul va fi pierdut de prima care-și va trânti serva-n praf. Pentru că – ce să vezi? – și Zheng a servit stelar. Cumva, serviciul bun al uneia nu-l exclude pe cel excelent al alteia. De aici, din poziția asta de șah aparent a accelerat asiatica spre 5-3, cu un break venit fix când ne așezasem confortabil pentru un meci lung și bătăios. „Aha, deci asta a fost, am stat până la 4 dimineața duminică să vedem trei game-uri”, ne-au șoptit din nou vastele noastre instincte profesioniste trecute prin viața petrecută în fața ecranelor.

Doar că modul în care funcționează mintea unui jucător profesionist nu are nicio legătură cu eterna stare de avarie în care intră creierul amatorilor când ceva merge rău. Iar în loc să sucombe, Anca a înflorit.

De la 5-3 pentru adversară, Anca s-a agățat cumva, într-un mod pe care doar ea-l știe, de fiecare fir de speranță pe care l-a identificat în întuneric. A salvat 4 mingi de set, apoi a întors-o pe Zheng ca pe clătită și a luat trei game-uri consecutive inventând niște lovituri de rever scăpate de la clasor, iar duelul celor două mi-a amintit dubios de mult de vremurile romantice în care Mireasa lui Tarantino își încrunta katana în fața lui O-Ren Ishii între bambuși. 

Anca a făcut jumătatea de set perfectă, însă s-a oprit în fața lui Bill fără să-l recunoască: la 6-5 și 40-15, Todoni a frânat brusc și i-a permis adversarei să-și oxigeneze tărtăcuța îndeajuns de mult încât să împingă setul în tiebreak, apoi să-l câștige la 3.

Restul meciului e o poveste mai degrabă încețoșată: în ciuda unei șanse de break apărute la început de set secund, Anca s-a clătinat și Zheng a sprintat la 3-0 în setul al doilea. Asta în contextul în care a noastră a chemat medicul să-i execute un ITP rapid undeva la spate. După pauza medicală s-a săvârșit și singurul game al fetei noastre, un blank pe propriul serviciu, dar era din ce în ce mai clar că partida ține fix cât mai vrea Qinwen Zheng să mai fure din recuperarea de după. 

7-6, 6-1, dar vom avea tenis cel puțin 10 ani de acum înainte. Ce, credeați că scăpați de nopți nedormite în buza începerii anului fiscal?

---

Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?

---

Cronicile de la Australian Open îți sunt oferite de Porsche.

---

Evident că vom avea timp să discutăm pe larg despre jocul Arynei mai spre avalul turneului, pentru că, la cum arată în perioada asta, Sabalenka face cel puțin semifinală. Și zic „cel puțin semifinală” pentru că până acolo nu prea are cine s-o oprească cu excepția vreunei pandemii: între Tauson și Tatjana Maria și Linette, trecând pe la următoarea adversară a Arynei, iberica Bouzaz Maneiro, bielorusa pare din alt sport, ba chiar din altă industrie, dacă mă-ntrebați pe mine.

Prin sferturi ar putea să dea de Qinwen Zheng ca s-o pună din nou de finala de anul trecut, iar în semifinală răsar Pegula sau Gauff, moment în care probabil că Sabalenka își va schimba în sfârșit overgrip-ul cu care a început turneul. Și, evident, Swiatek în finală, deși noi știm în adâncul sufletului că acolo va da de fapt de o Jaqueline Cristian aflată în momentul de grație al carierei. Cert e că dacă ajunge în finală cu Sabalenka, Jaq a făcut deja treaba complicată, deci meciul cu Aryna ar fi mult mai ușor decât tot ce-a treierat până acolo. 

Sabalenka a avut, în teorie, cel mai greu meci de tur întâi între toate favoritele, pentru că n-a picat cu vreo copilă invitată de australieni cu wildcard pe tablou ca să strângă bani de juma’ de sezon în ITF-uri și nici cu eroine care joacă de-o lună în calificări. În încercarea de a deveni prima jucătoare de la Hingis încoace care ia Melbourne-ul de trei ori consecutiv (a încercat și Wozniacki, dar s-a oprit scârbită după primul trofeu), Aryna a dat de Sloane Stephens. Și oricât de ciudat ar părea în 2025, Stephens este fostă câștigătoare de slam la New York (în 2017), plus finalistă la Paris (în 2018) într-un moment în care zgura a fost luată pe nepregătite – noroc c-a avut cu cine să joace în finală, că altfel ne râdeau curcile dacă lua Sloane trofeul pe colb la Roland-Garros. E adevărat că toate aceste fire de glorie pe axa temporală s-au întâmplat acum o viață, dar înțelegem din jocul lui Monfils, de exemplu, că tenisul e ca mersul pe bicicletă. În sensul că nu ai cum să-l uiți niciodată din moment ce la prima cădere în cap peste ghidon ți-a lăsat o cicatrice cu care ești nevoit să negociezi de fiecare dată când te-ntâlnești cu o oglindă. 

Meciul n-a fost nici pe departe o problemă pentru Aryna. A început practic de la 4-0 pentru bielorusă, moment în care Sloane a avut o primă și ultimă convulsie, ca un pește care caută valul, deși se află la un metru de tava deja tapetată. De aici, Aryna a câștigat 8 game-uri, Sloane două, cât să bifeze prezența, iar la final a fost cu distracție și cu dans (la propriu), că după o oră și 12 minute abia ce s-a relaxat țesătura în șosete, deci ai nevoie de acțiune ca să-ți verși năduful.

În rest, mai notăm și că Sabalenka face 27 de ani în lune mai și că în Australia a lăsat să se-nțeleagă că la un moment dat în viitorul palpabil va face o pauză de la căsăpit copile pentru a manufactura moștenitori. Deci se va lăsa liniștea peste tenisul feminin pentru vreo 12-16 luni, mai ales că Igăi îi cam place să lucreze în liniște, tăcut, sub cozoroc, fără ca nimeni să știe ce-i trece prin cap sau prin corp.

În mod normal exilat la capitolul „și altele”, în fundul complexului de tenis, meciul dintre libanezul Hady Habib și chinezul Yunchaokete „Bert” Bu a devenit una dintre partidele despre care-a vorbit toată planeta azi, în lipsa altor cutremure pe tabloul principal și-n prezența unei furtuni care a dat peste cap programul primei zile de la Melbourne. 

Motivul nu e legat de vreo reușită tehnică sau de vreo fază antologică numai bună de tăvălit prin social media ca prin pesmet, ci de faptul că Hady Habib a devenit azi primul libanez care joacă și câștigă un meci pe tabloul principal al unui Slam. Un moment de triumf rar pentru micuțul stat așezat geografic fără voia sa în mijlocul demenței care se derulează de ceva vreme în orientul Mijlociu. Nu insistăm asupra situației, dar libanezii nu sunt doar băieții de la care comanzi hummus pe Glovo, ci și o mână de oameni care-și duc veacul între Siria, Iordania și Israel, într-un loc în care planeta pare c-a luat ceva viruși.

Bine, Habib nu e neapărat libanezul clasic, pentru că s-a născut în State (din părinți libanezi) și-a învățat tenis în State, ceea ce-l face mai degrabă yankeu. Vorba aia: ești ceea ce bei, iar Coca-Cola nu-i arak. Cu toate astea, omul nostru a decis să reprezinte Libanul, o frumoasă dedicație romantică adusă originilor familiei sale. 

Despre Habib (219 ATP) s-a mai vorbit parțial pe la Jocurile Olimpice, unde a părăsit zâmbind prima competiție majoră a unui tenisman libanez, deși a fost scărpinat de Alcaraz în primul tur. De data asta a trecut prin calificări ca să ajungă astăzi subiect de cronici, iar promovarea sa pe tabloul de la Australian Open a fost și ea o premieră absolută pentru tenisul masculin și feminin din Liban. Deci ne putem imagina că, în timp ce noi strâmbăm din nas când ale noastre pierd prin turul al treilea, la Beirut se face baie-n fântâni la Universitate astăzi. Un contrast interesant care ne aduce aminte că performanța în tenis e direct proporțională cu așteptările pe care le avem pe baza istoriei recente. Uite un simplu exercițiu de imaginație: dacă n-am fi avut fetele și exploziile lor aparent inexplicabile sistemic din ultimii 10 ani, eram astăzi ceva mai loviți în maleolă decât sunt libanezii în tenisul masculin.

Așa că Habib devine deja, încă din prima zi, povestea frumoasă a turneului. Iar dacă ai urmărit cronicile astea în ultimii ani, știi deja că nu există turneu mare fără un astfel de episod pe cât de emoționant, pe atât de inspirațional. Apropo: se poate scrie încă o cronică despre traseul adversarului lui Habib de astăzi, pentru că Bert Bu e și el rezultatul unui amestec de talent, noroc și durere, cu episoade petrecute prin orfelinatele din Mongolia.