După ce Lucia Bronzetti a făcut involuntar parte din istorie și ne-a retras-o pe Simona, trimițând vreo 10 ani și mai bine de atât prin cotloanele amintirilor și prin cărți, italianca a dovedit în finala turneului de la Cluj că meseria de producător de istorie nu merită încă un cod CAEN. Cumva normal: câtă istorie să poți să produci în doar 7 zile, după ce până la 26 de ani ai câștigat turneul de la Rabat și-n rest ai fost spectatoare în spatele tranșeelor la developarea unei generații de italience pe care mai degrabă ai admirat-o de la depărtare decât ai onorat-o cu prezența?
E greu un meci cu Potapova, indiferent dacă-l joci pe malul Senei sau a Someșului. Singura care poate să ridice două degețele și să conteste asta ar fi Iga, care la ultima intersecție cu Anastasia a trimis-o pe rusoaică într-un univers paralel după două bagel-uri în optimi la Roland-Garros. În rest, prin circuit se cam știe că dacă ai meci cu Potapova, ai face bine să bagi două ture de stretching și eventual un meci de încălzire, ca să nu te prindă balerina pe călcâie.
Încălzire a făcut și Lucica din Italia înainte să înconvoaie racheta pe spinarea Anastasiei în primul set al finalei de la Cluj. Plus – fie vorba între noi, cei prezenți în spatele cortinelor de la Cluj – o ședință de spiritism rudimentar la masa de biliard pe care au așezat-o organizatorii în lounge-ul jucătoarelor. Un obicei pe care Bronzetti l-a repetat cu religiozitate înainte de fiecare tur, plată în rate pentru superstiții pe care doar italienii le pot înțelege. Dar de ieșit i-a ieșit, pentru că la 50 de minute de la începerea finalei prin jurul arenei din Cluj se vindeau steagurile italiene la suprapreț când Lucicoș (poreclă locală, nu trageți în pianist) bifa primul set și aduna de partea sa și publicul rămas neutru după finala de dublu în care Angelica Moratelli și Jaqueline Cristian au frânat brusc înainte de sosire.
De aici a început un meci unilateral în care Bronzetti a rivalizat pentru rolul decorativ din sală cu trofeul care aștepta la marginea terenului. Prinsă-n propriile dileme în finalul primului set în ciuda faptului că a făcut primul break al meciului, rusoaica a găsit cutia de viteze și a descoperit că e mai relaxat să-i dai a șasea pe autostradă decât să mesteci cu levierul în mămăligă pe străduțele clujene. Din speranțele Lucicăi n-au mai rămas la final nici măcar mostre ADN care să certifice prezența ei în finală. A fost un 6-1, 6-2 în care Potapova și fizicul ei de prim-balerină la Balșoi au plutit prin sală și-au tăiat corzile vocale ale tribunelor care pe parcursul setului decisiv s-au diluat în uralele dedicate colegei de Imperiu Roman.
Așa se termină turneul de la Cluj, cu Potapova în vârful unei grămezi care de data asta – pentru ultima dată – a conținut cele mai bune produse pe care tenisul feminin românesc le-a inventat în ultimii 20 de ani. Asta deși e ceva mai corect să spunem că ele n-au fost inventate, ci s-au inventat singure, în ciuda tenisului românesc. Altfel, partea bună e că săptămâna de la Cluj s-a terminat cu o singură retragere anunțată oficial, semn că ne-au mai rămas lucruri care nu s-au scris.
Despre ele, în turneele următoare.
Vrei să primești notificare cu fiecare cronică în momentul publicării?
Cronicile de la Transylvania Open îți sunt oferite de Porsche.
Știm din străbuni că totul e bine când se termină cu bine, însă turneul de la Cluj ne-a demonstrat azi, în ziua finalelor, că totul îi binișor și când se termină pur și simplu.
După ce Jaqueline și madam Moratelli, colega italiană de eroisme și necazuri, au pierdut pe fast forward finala de dublu, pe arena din Cluj nu s-a coborât steagul în bernă, cum se întâmplă în cazuri asemănătoare, ci s-a trecut suav și rapid la un soi de acceptare amestecată cu dorința de a o vedea pe Jaq încercând mai mult dublu în viață.
Până-n finala de la Cluj, Jaqueline și Angelica au reușit să-și calibreze jocurile într-un ritm atipic: nu au jucat niciodată stelar amândouă în același timp, dar au găsit resurse și inspirație să-și acopere găurile din joc: când Jaq nu-și împlânta piroanele în tușele adverse, Angie începea să acopere fileul și să inventeze lovituri deprinse și adâncite în materie în atâția ani de târșâială la dublu. Când era nevoie de ceva mai multă hotărâre și mai puțină tensiune la punctele decisive, a noastră lua racheta de mâner și se sprijinea-n moralul adversarelor, sfărâmându-le ca pe crutoane.
Asta a fost rețeta calificării în finala de la Cluj pentru echipa care până aici mai jucase împreună un singur turneu – e adevărat, unul de bogați, la US Open 2024.
Treaba e că lucrurile astea funcționează impecabil atât timp cât această complementaritate naturală (că de studiat nu e cazul) e băgată în priză. Dacă pică curentul în esențele asortate ale fetelor și jocurile lor încep să devină paralele în loc să se asorteze, se întâmplă ce-am văzut azi pe hardul inventat în sala din Cluj. Două game-uri a durat elanul generat de entuziasmul fetelor croșetat cu cel al publicului. La 2-0 pentru ale noastre, când publicul începuse să caute prin amintirile cu Ferrari versurile imnului italian, fetele noastre (una structural, cealaltă arvunita prin adopție ad-hoc) au încep să exercite presiune și să înnoade garouri în locuri din care nu curgea sânge, lăsând în schimb arterele să arunce eritrocite până-n tavanul arenei.
Aici a început drumul paralel al traiectoriilor jocului cristiano-moratellian, iar toboganul a devenit din ce in ce mai abrupt pe măsură ce ne îndepărtam de începutul de meci și cele două fete au încercat o strategie nouă, inspirată din Out of Office-uri: să compenseze scorul care se holba hâd din tabelă prin metode prietenoase mai degrabă cu stilul celeilalte de joc. Cum Angelica de pe fundul terenului și Jaq la fileu sunt mai mult dorințe aspiraționale, partida s-a stricat ca o ciorbă în care ai scăpat un kil de sare.
Câteva cuvinte și despre adversarele de azi ale colegelor de suferință. Belgianca Magali Kempen și cehoaica Anna Siskova nu-s numele grele pe care am fi vrut să le folosim ca alibi într-o finală pierdută de Jaq, dar avem călăii pe care-i merităm după o săptămână în care fetele noastre au părut că respectă prea mult postul în care intrăm cu toții după retragerea anunțată a colegei din Constanța.
Ajunse în finală după meciuri strânse terminate în super-tiebreak-uri, cele două au părut împletite ca o parâmă ce ține-n loc ambarcațiuni care ascund ideile din ce în ce mai cangrenate ale miliardarilor lumii. Iar când faci cumva ca stihiile lui Jaq și robinsonadele lui Angelica să nu-ți cuteze hainele apretate, reiese că ai meritat să termini săptămâna de la Cluj cu trofeele celor mai bune dubliste pe care le-a văzut anul ăsta apa de pe Someș. Un pic de romantism în orașul în care totul funcționează binar de ceva vreme.
A jucat fotbal 12 ani doar pentru a avea pe ce să dea vina ulterior pentru că s-a îngrășat. Acum joacă tenis la nivelul tălpii de șlap. Mare fan al tuturor echipelor defuncte din România, deci mizați pe el pentru o analiză obiectivă, pentru că practic nu are ce să mai piardă. În cealaltă viață e jurnalist auto și-i stresează pe toți obligându-i să-și lege centurile de siguranță.
