N-am preferat-o niciodată pe Barbora Krejcikova, de cînd o știu, adică de cînd juca la dublu, cu Siniakova. Mereu mi s-a părut ștearsă, parcă n-o vedeai, în ciuda apariției ei fizice puternice, solide. Părea mereu încurcată că se află în public, chiar dacă era publicul de pe o arenă de tenis, sportul în care ea face performanță. Și ce performanță, cîte trofee de Grand Slam la dublu a ridicat Barbora!
Cînd a fost să joace finala de la Roland Garros, din 2021, am ținut partea Anastasiei Pavliuchenkova, nu știu de ce, funcționa aceeași rezervă față de cehoaică, fata înaltă și zdravănă care părea înfrîntă de un fel de imposibilitate de a se reprezenta pe sine, ca ființă, ceva parcă mai rău decît banala timiditate. Dar Barbora a cîștigat atunci Slamul parizian, iar fața i s-a luminat orbitor, ca-n ultima scenă din filmul „Melancholia” al lui Lars von Trier. De unde venea lumina aia nepămînteană și cum de-o ținuse sub obroc pînă atunci? Și, mai ales, de ce? Să fi fost lumina aia care se revarsă asupra omului atunci cînd reușește ceva cu adevărat mare, ceva pe care-l crede și-l simte ca fiind mai mare decît el?
Din clipa aia, numai dac-ar juca un meci cu una dintre fetele noastre n-aș ține cu ea, deși la Wimbledonu’ aista, mărturisesc, nu m-aș fi supărat deloc dacă Jasmine Paolini s-ar fi ferit de soare pre după tipsia ceea mare. Prea mare.
Julian Finney/Getty Images
Au fetele astea două ceva neprefăcut în ele care mă face să le admir și să le-nsoțesc nu doar cu gîndul, ci și cu inima. Nu fac gesturi care să cucerească publicul, n-o dau în artificii de niciun fel, intră pe teren și pun totul lor în joc. Totul lor din ziua aia, din orele alea, pînă în ultima secundă.
Și de-asta cred că m-a fascinat finala feminină de anul ăsta, a avut un firesc de care mi-a fost dor: niciuna nu e asediată de propria sa celebritate, niciuna nu vrea să pară mai mult decît e, amîndouă au intrat pe teren ca să lupte și să cîștige cea mai bună din ziua de sîmbătă. Am crezut c-o să fie Jasmine, cu maniera ei riscantă: pierde primul set și-apoi își aleargă adversara pînă aceasta se predă necondiționat, răpusă de maraton și dornică de perfuzii cu vitamine. Chiar am crezut că cehoaica n-o să facă față la un astfel de tratament. Și nici n-ar fi făcut, dar asta a știut și ea, ba chiar mai bine decît mine, așa că a scos artileria grea și-a destabilizat-o ea pe italiancă.
Turneul ăsta s-a-ntîmplat după ce acum trei săptămîni Potapova a deschiolat-o pe Krejcikova tot pe-un gazon din ăsta răcoros din Marea Britanie, loc la care noi visăm acum și-n somnuri, și aievea. Și după un an în care Barbora a lipsit din circuit din cauza unei accidentări. Revenirea ei a fost timidă și sporadică. Dar totul pînă la Londra, unde se cade să te ții bine pe picioare și să trimiți buzdugane cu folos, căci trăiești două săptămîni gard în gard cu regele.
Nu știu ce va face de azi încolo Barbora, dar iată că e campioană de două Slamuri deja, poate o vreme se va hrăni din victoria asta recentă, poate se va hodini un pic, ce știu însă e că sîmbătă am văzut iar pe fața ei lumina aia din alte lumi, lumina care s-a întors la ea, la fata care muncește pe teren de parcă de meciul ăla nu i-ar depinde doar clasamentul de moment, ci viața însăși.
Clive Brunskill/Getty Images)
Cît despre inimoasa și artista Jasmine, săgeata ei are s-atingă norii, căci n-a pierdut două finale de Grand Slam într-o lună, ci, Doamne!, a jucat două finale de Grand Slam într-o lună, or, asta chiar e ceva uluitor.
Pe fetele astea cu joc frumos și bun, fetele astea fără aere de vedetă, abia aștept să le mai văd. Oricînd, oriunde, naturalețea lor, lipsa de prețiozitate și inimile puse gaj jocului vor face din orice meci de tenis jucat de ele un timp în care te simți normal, ba chiar sănătos la cap. Ceea ce în lumea de azi e o fericită și fericitoare excepție.
Julian Finney/Getty Images
P.S.: Cuvîntul „recunoștință” este atît de des folosit în zilele noastre, încît și cînd mă aud pe mine spunîndu-l am o tresărire de respingere, parcă sună ca o copie străvezie a ceva minunat. Am văzut însă la Wimbledon cum arată recunoștința, fără niciun cuvînt, recunoștința pură, simplă, adevărată: atunci cînd Barbora a ajuns în fața listei cu numele cîștigătoarelor turneului și a văzut numele Janei Novotna, cea care a știut cum să îi dea încredere, cum să o sprijine să ajungă ceea ce este ea acum. Iar Barbora a plîns. Niciun cuvînt, doar lacrimile curate ale recunoștinței.
P.P.S.: La băieți a fost scurt și limpede, de te-ntrebi precum odinioară regizorul Corneliu Porumboiu: „A fost sau n-a fost?” A fost, da, a fost întredeschiderea ușii pentru o plecare, o mare plecare, cea mai mare, și darea aceleiași uși de perete, cu tocul sfărîmat și tencuiala aruncată-n curte, pentru o venire spre rămînere în nebună și îndelungată strălucire.
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
