Îi auzim deseori pe cîștigătorii turneelor spunînd că și-ar dori ca victoriile lor și, mai ales, truda continuă ani de-a rîndul pe care stau acele victorii să fie exemple pentru copii și tineri. Să știe toți că a-ți urma visul înseamnă să muncești pentru el.
Mereu mă emoționează astfel de discursuri și sigur au efect asupra celor mici și tineri. Dacă mă gîndesc la titani precum Roger, Rafa și Nole, nici nu-mi pot imagina cîți copii și-au dorit să devină sportivi uitîndu-se la meciurile lor și văzîndu-i cum cîștigă. Și nu doar pe ei, ci și pe cei mari dinaintea lor. Care i-au inspirat pe acești mari.
Niciodată nu e ușor, chiar dacă e mult frumos în drumul ăsta către foarte marea performanță. Calea asta însă nu cere doar timp, cere omul cu totul, dinainte să meargă la școală și, după cum vedem în ultimii ani, pînă spre 40 de ani, dacă nu chiar peste. Zeci de ani în care orice altceva decît tenisul e undeva în al unsprezecelea rînd, toate cele din față fiind dedicate exclusiv sportului. Pentru tenismenii profesioniști, sportul și munca sînt unul și-același lucru, pentru că ei trăiesc din asta și mai trăiesc și echipele lor, cîteodată și familiile lor, adesea cei din familie avînd roluri esențiale în echipă. Oamenii ăștia, marii performeri, fac totul pentru muncă și din ea își iau și bucuriile.
Noi îi vedem cel mai des pe teren, la meciuri, apoi la interviuri, mai avem și secvențe de la antrenamente, din documentare și tot așa. Dar ce înseamnă o viață trăită în felul ăsta știu numai cei care trăiesc cu ei și cei care trăiesc ca ei. Învinșii sau învingătorii lor. Efortul lor uluitor e greu de bănuit, oricîte informații am avea.
Foto: Frey/TPN/Getty Images
Și-atunci, cîți sînt dispuși să aleagă să trăiască-n felul ăsta? Indiferent de beneficii, care, dacă e să le punem pe masă doar pe cele materiale, sînt uriașe, dacă ajungi și te menții, să zicem, în primii 50 de tenismeni ai lumii. Să fie mulți cei care ar vrea să dea acest tot pentru atît de mulți ani?
Aici îl văd eu extraordinar de important pe Carlos Alcaraz. Un tînăr de 20 de ani care deja de cîțiva ani e un nume mare în tenis. În acest adolescent, căci, nu-i așa?, în zilele noastre adolescența se termină pe la 25 de ani, cum ne-a speriat acum cîțiva ani Organizația Mondială a Sănătății, se oglindește o întreagă generație care se luptă cu reziliența. Iar lupta asta nu e deloc închipuită, e urmarea firească a ușurării vieții într-o perioadă în care să atingi niște butoane rezolvă lucruri pentru care nu demult era nevoie să faci mult mai mult efort, să aștepți zile întregi, să interacționezi cu alți oameni timp de multe ore. Acum, viața e mai ușoară, dar, într-un fel, mai complicată. Răbdarea nu mai e o virtute, rezistența la frustrare e un vis frumos. Acum vrem repede și tot.
Și-apare Alcaraz, un tînăr care ajunge faimos în întreaga lume într-un timp scurt pentru performanța lui. Care se traduce prin talent, bineînțeles, dar talent are și Benoît Paire, și prin enorm de multă muncă, dedicare și, evident, echilibrul dintre toate acestea și sigur și altele, specifice, pe care numai marii performeri le știu.
Foto: Julian Finney/Getty Images
Sînt cîteva săptămîni de cînd crampele made in Chatrier l-au făcut să piardă meciul cu același legendar Djokovic, după ce a cîștigat categoric un set. Atît de fireștile emoții l-au tensionat pînă la a nu se mai putea mișca. Și ce-a făcut Carlitos cu acel moment care-a înmărmurit o lume? L-a primit, l-a desfăcut, l-a mestecat, l-a înghițit și l-a transformat în energie și motivație. Sigur că nu singur, dar pe teren nu mai e nimeni altcineva cu el, cu racheta, cu fileul și cu mingea. La examen, cum s-ar zice, a fost singur. A fost greu? Teribil, nu doar greu. A avut emoții? I le-am simțit și noi. Dar l-a luat. A muncit patru ore și patruzeci și șase de minute și l-a luat. Și ce fel de examen e finala unui Grand Slam! Nu pici și pleci, pici și stai, că ai șansa, dacă lupți, să dai cinci probe. Iar Alcaraz le-a dat pe toate. Două a picat, trei a luat. Și nu scrise, cu doi-trei supraveghetori în sală, sau orale, cu o comisie în fața clasei, ci încercuit de o tribună care stătea să se prăbușească, de mulțimea oamenilor, și cu alte milioane de ochi în fața televizoarelor.
Azi, Carlos Alcaraz a extins cu o pagină-ntreagă definiția cuvîntului „tenismen”, adăugînd cu asupra de măsură sensuri pentru un nou cuvînt (compus): „tenismen-simbol”. El nu este doar liderul generației sale în sportul în care face performanță, ci un model pentru cei apropiați de vîrsta lui. Carlitos, da, cîștigă pentru el, dar într-o măsură și mai mare cîștigă pentru cei ca el.
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
