Ce-mi place mie cel mai mult la tenis e că te descremenește. Mă rog, cel puțin pe mine. Se uită cu coada ochiului la stările și convingerile tale și, înainte să-ți poți da seama ce se-ntîmplă, mi ți le ia la un smash de rever, de li se zburătăcesc toți fulgii. Știuți și neștiuți. Și-apoi, încă de cînd sînt în aer, plutind în derivă, i-adună cu un forehand din ăla care împămîntează și i-așază altfel, mereu neașteptat.
Duminică seară, pe Chatrier, tribunele erau parțial pe modelul gît golaș de Transilvania. Știam de ce încă dinaintea începerii partidei: primul meci de fete în sesiunea de seară s-a izbit de așteptările publicului precum odinioară mingea lui Nole de jugulara arbitrei de tușă de la US Open, cu ricoșeu în descalificare. Amu însă fu vorba despre un soi de… necalificare. Un meci de fete nu se califică în competiția pentru eventuala satisfacție a spectatorilor, așa că, prevăzători (!), mulți și-au vîndut biletele. Să nu care cumva să vie dezamăgirea peste dînșii, că doară fetele nu merită să joace în sesiunea de seară, ele nu au un joc spectaculos cum au băieții. Într-un fel, e bine c-am văzutără noi și una ca asta, că tot ne-am obișnuit să spunem că numai la noi întîlnești prejudecăți, cum treci granița, rîuri de lapte și de miere. Iacă nu.
Arena Philippe Chatrier în timpul partidei dintre Aryna Sabalenka și Sloane Stephens.
Foto: Olimpik/NurPhoto via Getty Images
Și-a început pe seara, goală pe alocuri, meciul dintre Sloane Stephens și Aryna Sabalenka. În forță pentru bielorusă. Sloane se tot caută de cîțiva ani, meciuri mari n-a mai jucat, dar, la 5–0, și-a amintit de ea, de cine anume este ea. Și a făcut, numai ea știe cum, 5–5. Am ținut cu ea de la început și, vorbind cu mai mulți oameni care se uitau la meci, am înțeles că toți o voiam pe Sloane cîștigătoare, chiar dacă toți știam că nu prea are cum să cîștige. Pierderea experienței meciurilor mari are colți ascuțiți. Totuși, m-am surprins fiind cu toată inima alături de ea.
Brusc, în fața ochilor am avut un alt iunie, un 9 iunie, acum cinci ani. Finala de la Roland Garros, cu un Chatrier în care n-aveai unde s-arunci un vîrf de ac, cu Simona Halep și Sloane Stephens în teren. Am revăzut primul set cîștigat de americancă, m-am revăzut și pe mine stînd cu bărbia proptită de-un pervaz și cu picioare nărăvașe de cal sălbatic, am retrăit surprinzător de intens cît de mult nu voiam să cîștige Stephens – și cum aș fi putut să vreau? –, cum în setul al doilea iar a făcut break, cum m-am scurs sub pervazul ăla, mi-am pus capul în mîini și m-am întors chiar în imposibilul 2017, cînd cu marșul triumfal al lui Ostapenko. Dar atunci, în 2018, Simona a cîștigat finala, după un meci înnebunitor.
Foto: Olimpik/NurPhoto via Getty Images
Acum, dintr-odată și parcă fără nicio justificare rațională, m-am mutat cu totul în loja ei, eram suporterul ei cel mai înfocat în meciul cu Sabalenka. Unde se risipiseră toate piedicile pe care i le-aș fi pus în meciurile jucate cu Simona? Cum de-am ajuns în tabăra ei, așa, cît ai pocni din degete? Să fie oare acești din urmă ani, în care ea se luptă să revină, să fie faptul că previzibilitatea în tenis mă plictisește? Ciudat, în eforturile lui Sloane de a se apăra de tunurile Sabalenkăi am văzut vulnerabilitatea, am văzut efortul de a juca din nou acel tenis mare, frumos și limpede pe care i-l știm și care ne-a-nfricoșat în multe rînduri, am văzut cum arată practica relativității. N-a fost prima oară cînd am trăit-o, însă abia aseară m-a izbit. Niciodată nu știi cu cine ai să ții mai tîrziu. Nu m-aș fi gîndit vreodată în 2018 c-am s-ajung să mă mut de pe scaun pe canapea sau c-am să sar și c-am să strig pentru Sloane.
Șí de-asta iubesc tenisul, pentru că nu mă lasă să-mpietresc. Cînd vede că mi se-ntărește pe la margini cimentul convingerilor, vine degrabă și-i dă un ciocan în locul care pare cel mai sigur și-apoi proptește-acolo și jetul furtunului.
Ana Barton s-a apucat de tenis când avea șase ani și poate ar fi continuat – cu sau fără vreo umbră de succes, nu contează – dacă la prima încălzire nu i-ar fi intrat un cui în călcâi. Practic, n-a apucat să pună mâna pe rachetă niciodată, dar, precum odinioară lui Ahil Peleianul, o slăbiciune pentru tenis i-a rămas întipărită-n călcâi pentru totdeauna.
