Cei care pot prea mult

Am tenismeni preferați, toți avem, nu?, dar Australian Openul de anul ăsta m-a găsit, nu știu de ce, un pic mai detașată emoțional. De fapt, știu de ce: Simona încă nu joacă, iar celelalte fete ale noastre au ieșit repede din competiție. De data asta, mă uit la toți, da, chiar și la cei care-mi sînt foarte dragi, altfel.

Îi văd parcă pentru prima oară și-i văd supraoameni. Toată lumea e atentă la gesturile lor, camerelor și comentatorilor nu le scapă nici măcar o umbră de zîmbet sau o tentativă de grimasă de durere sau de nemulțumire. Zeci de mii de ochi sînt ațintiți asupra lor timp de două ore, trei ore sau peste cinci ore, dacă te cheamă Andy Murray ori Thanasi Kokkinakis.

Mă uit la ei, la toți, și-ncerc să îmi imaginez că sînt în locul lor, al oricăruia dintre ei. Aș putea să fac tot ce fac ei, cu atîția ochi îndreptați încontinuu spre mine? În plus, totul rămîne înregistrat și orice gest interpretabil va fi forfecat zile sau săptămîni la rînd. Cînd îmi va fi lumea mai dragă, chiar și peste zece ani ori cînd mă voi retrage, cineva va monta bucăți din înregistrările meciurilor pe care le-am jucat și din conferințele de presă, plus frînturi din viața mea privată, iar felul cum va fi montat filmul ăla le va spune oamenilor despre mine ce-au vrut regizorul și realizatorul să le spună. Așa cum se-ntîmplă cu orice personaj din orice film. Documentarele nu fac excepție.

Îmi amintesc de nervii lor mai vechi și mă surprind surîzînd la nervii lor proaspeți, cei de la acest Grand Slam. Rachete aruncate, trîntite sau chiar sfărîmate, șuierături printre dinți – „traduse” ulterior, spre deliciul sau consternarea telespectatorilor și cititorilor, pentru că, nu-i așa?, sînt microfoane pe teren –, gesturi de frustrare, de neputință, de disperare sau de bucurie catalogată ca fiind excesivă și nepotrivită, priviri scrîșnite, fuste zburătăcite de vînt și mîini grăbite care le-așază repede la locul dedicat, în timp ce capul se-apleacă după minge, să pregătească mingea pentru serviciu și să ascundă jena din priviri, atît de omenească.

Nu, n-aș putea. Niciodată. Să dau tot ce am mai bun într-un joc căruia îi ofer ofrandă tot ce știu că am și tot ce habar nu am și n-o să am vreodată că dețin, că pot, că vreau. Las totul pe teren, altfel n-am nicio șansă să cîștig, să fiu pe un loc mai bun în clasament, să devin un tenismen mai bun. Las totul ăsta, știut și neștiut, dar cîteodată pierd. De fapt, de mult mai multe ori decît aș merita, pentru că mă antrenez mult și de mult. De copil. Pentru că viața mea înseamnă multe ore de antrenament zilnic, iar ce mai rămîne seamănă doar un pic cu ceea ce numesc oamenii trai. Viața mea e tenis pentru că vreau să ajung departe. Sînt copil și înțeleg că departe presupune sacrificiu zilnic. Sînt mic, dar știu că rezultatele vor veni cîndva, după ani mulți de muncă zilnică.

Am spart o rachetă, iar spectatorii mă huiduie. Unul strigă tot timpul numele celui mai mare rival pe care îl am. Altul îmi dă indicații de joc. Antrenorul meu, în lojă, își caută privirea neutră care să-i șteargă disperarea din ochi. Îl văd, îl cunosc, mă-ncurajează cu gesturi mecanice, dar îi simt frica. Și mie mi-e frică, îmi simt tremurul mușchilor, au început s-apară și crampele, nu vreau să pierd. Arbitrul mă avertizează pentru că am întîrziat serviciul în timpul în care toate astea mi se-nvălmășesc în minte. Mama are capul în mîini, nici nu poate privi jocul. Dublă greșeală. O accept, mă așez din nou la serviciu. Pînă la ultima minge.

Și accidentările. Un pas greșit, o întindere, o căzătură – săptămîni sau luni departe de tenis. Apoi, reveniri lente, locuri pierdute în clasament, meciuri cu jucători foarte bine clasați, aflați în formă excelentă, c-așa e-n tenis, joc nesigur, multe meciuri pierdute. Alte săptămîni sau luni la rînd. Uitați-vă la Zverev, o umbră a zmeului de anul trecut, care, dacă ar fi avut glezna bună-zdravănă, e foarte posibil să-i fi oprit lui Nadal drumul spre trofeu, că doar toți am văzut meciul ăla. Sau Dominic Thiem, de nerecunoscut azi, comparativ cu campionul de la US Open. Dar niciunul nu se lasă. Ce răbdare și ce hotărîre extraterestre au oamenii ăștia?

Da, au bani să-i plătească pe cei mai buni specialiști să le fie alături. Au, dar numai de la un moment dat, de la un loc foarte bun în clasament încolo. Pînă atunci, au inclusiv apăsarea sacrificiului pe care îl fac familiile pentru ei. Altfel, cine a fost măcar de zece ori în cabinetul unui psihoterapeut știe că specialistul te ghidează, dar munca o faci tu. Tu sapi în viața ta pînă dai de apă, cum zicea poetul. Tu cîștigi un meci și știi că pe următorul nu mai ai cu ce să-l cîștigi, tu pierzi un meci în care ai condus două seturi și trei sferturi, tu trebuie să știi ce să faci și cu pierderea, și cu cîștigul, pentru că amîndouă sînt greu de dus. Tu. Singur. Oricîți oameni ar fi în jurul tău.

Și, dintr-odată, văd jocul de tenis ca pe-o ocazie extraordinară de a-i privi pe-acești oameni care pot mult, atît de mult, poate prea mult. Mulțumesc.

ACESTE TEXTE ÎȚI SUNT OFERITE DE PORSCHE